Copil naiv venit la capitală

Lucrez de la 18 ani. Când am venit în București la facultate, nu prea aveam stare. Și nici nu prea mă mulțumeam cu alocația primită de la ai mei, așa că am zis că trebuie să mă apuc de ceva.  Cu puțin ajutor din partea rudelor, m-am angajat secretară part time la o firmă. Mă adusese acolo un prieten de familie. Și bine a făcut pentru că acolo a început totul.

Acolo am cunoscut 2 oameni care, pe lângă faptul că m-au luat de mânuță să-mi arate orașul zis și capitală, m-au hrănit aproape zilnic împărțind masa de prânz cu mine de mă simțeam și prost că nu pot să dau nimic înapoi și m-au și învățat. Ce m-au învățat? Tot. Pentru că eram avidă de informație (și încă n-am scăpat de chestia asta).

Și uite, asta mică, secretară part time, a învățat să dea un mail, a învățat să gestioneze relațiile cu băncile și trezoreriile, să facă documentația pentru licitații, să calculeze prețuri, să facă un inventar al produselor venite la vamă, să vadă ce înseamnă o prezentare și pregătirea unei prezentări, cum se susține un speech în fața a o sută de oameni, etc..

Ce mă bucură foarte tare este că cei doi sunt în continuare în viață mea, sunt prieteni minunați, oameni minunați, oameni de care nu mă satur niciodată, oameni de la care de 13 ani învăț încontinuu ceva.

Domnul prieten de familie care m-a ajutat cu angajarea nu mai este în viața mea din prima clipă în care mi-am schimbat jobul, pentru că avea pretenții. Avea pretenția să îl servesc pentru că mi-a pus o vorbă bună. Să îi fac cafeaua, să îi spăl cana de cafea, să îmi fumeze țigările, să îmi mănânce sandvișul, să îmi arate cât de important e el în raport cu mine, un copil de la 18 ani.

Atunci am început să aflu că e cam greu să fii copil naiv, că dacă mă uit în sus porcii nu zboară. În schimb defilează pe pământ printre noi. Și îmi doream și speram să vină mai repede ziua în care să “stand for myself”, să nu mă mai las călcată în picioare și jignită pentru că am 18 ani și nu mă pot apăra.

Pentru ca….cine se simte important comparându-se cu un copil de 18 ani? Cine lovește într-o persoană care nu se poate apăra? ( știu, oamenii ca Oana Stancu) Cine își măsoară puterile cu un copil venit din provincie la facultate la București? Cine îi ia sandvișul unui student venit să muncească part time pe 2 milioane?

Atunci am început, cred, să-mi fac o părere despre oameni. Atunci am început să încadrez oamenii la AȘA DA sau AȘA NU. Atunci am început să învăț câte o lecție din tot ce se întâmpla, din tot ce trăiam. Cred că cele mai importante lecții în viață le învățam de la oamenii AȘA NU. Pentru că te fac să fii exact opusul. Te fac să îți dorești să fii AȘA DA. Om AȘA DA ca cei 2 prieteni care mi-au devenit, pe atunci 2 colegi care au împărțit cu mine de la masa de prânz la ideile de viață, la experiența de muncă, la transfer de cunoștințe , la bunătate, la ajutor, fără să ceară nimic, pentru că nu aveam ce să dau la schimb.

Suntem făcuți din toți oamenii pe care îi întâlnim și din toate lucrurile pe care le experimentăm, din râsetele prietenilor, din certurile cu părinții, din poveștile cu copiii mici, din căldura cu care întâmpina niște străini, din cuvinte urâte în certuri cu argumente sau fără, din muzica pe care o ascultăm, din emoțiile pe care le trăim sau le mascăm.

Oamenii AȘA DA trebuiesc ținuți aproape. În viață și în suflet. Oamenii AȘA NU trebuiesc lăsați să te învețe lecția. Și apoi trebuie să îi lași să plece. Asta ca să poți să îi apreciezi pe cei care merită apreciere și respect.

 

Foto: Flavianos Photography

 

1 reply

Trackbacks & Pingbacks

  1. […] care nu se simt “mari” decât dacă îi reduc pe alții. De obicei pe cei mai mici ca ei. Am mai scris una din experiențele personale aici. Mă uitam zâmbind la cei doi băieți care aveau infinit mai multă educație și bun simț […]

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *