O fiară cu vioară. Ara Malikian.

Uitasem de ceva timp de Sala Radio. Mi se părea că tot ce se întâmplă acolo este plictisitor, că acolo ajung doar spectacolele ce n-au avut loc în altă parte. Am redescoperit Sala Radio și m-am îndrăgostit de ea în momentul în care i-am cunoscut pe cei de la Twin Arts și am aflat de proiectul lor Jazz Night Out. Cum jazz-ul este printre primele preferințe în playlist-ul meu, am încercat să fac tot posibilul să ajung, dacă nu la toate, la cât mai multe dintre spectacolele organizate de ei, cu toate că, recunosc, au fost artiști despre care, spre rușinea mea (încă) nu auzisem. Acum, Sala Radio este locul unde îmi recapăt zen-ul. În ultimele luni recunosc că am cam tras chiulul, dar gata. Îmi propun să nu lipsesc de la niciun spectacol până la sfârșitul anului.

Aseară aș putea spune că am început anul cu Ara Malikian. Doamne ce energie este omul ăsta! E fix venit din filmele cu spadasini iar arma lui este vioara cu care, sunt ferm convinsă, se duelează cu el însuși. Ce mi s-a părut incredibil a fost că, de la prima și până la ultima melodie, m-a trecut prin mii de stări care mai de care. Au fost melodii care îți dădeau senzația de preludiu, de dorință, de anticipare, de curiozitate, care te făceau să vrei mai mult și mai mult, după care începeau văl vârtej și mușcau din tine până simțeai firori pe șira spinării.

Au fost melodii care au plâns (“1915”) , spunând povestea groaznică a genocidului din Armenia de acum 101 ani. Mi se pare incredibil cum poți să scrii muzică pentru vioară, fără versuri și fără cuvinte, dar să se poată înțelege atât de bine povestea, tristețea, chinul, groaza, plânsetele, suferința, amintirile, moartea.

Imaginația nu mi-a stat locului timp de 2 ore. La fiecare melodie eram transpunsă într-un loc. Am fost în basme cu zâne, vrăjitoare și balauri; am fost în pădurea din “Bambi”, unde în luminiș se strâng timide toate vietățile curioase, am fost în piesa de teatru “Paganini” pe care am văzut-o la Metropolis, cu costume și vioară și diavol și viață și moarte; am fost la un bal regal cu rochii cu trenă, care mai de care mai dantelate și colorate, candelabre imense și gentlemeni cu spatele drept; m-am plimbat prin Veneția în timp ce gondolierul cânta romantic printre străduțele inunadate; am ajuns până și la coride, unde am văzut flăcările din ochii unui taur ce urma să linșeze un toreador. La „Valsul lui Kairo” mă și vedeam valsând cu spatele drept și capul întors într-o parte în marea bibliotecă din castelul din “Frumoasa și Bestia” sau poate era la balul din Veneția din „Turistul” cu Angelina Jolie.

Am trecut printr-o sută de povești într-o seară. Unele începute tiptil cum face Frank când vrea să se urce în pat și crede că nu-l văd, unele începute încet și timid ca atunci când pe nesimțite vezi că au înflorit câțiva pomișori la început de primăvară, unele începute ferm și elegant ca un concurs de scrimă, unele triste ca niște femei ce își plâng bărbații plecați la război, unele cu un zâmbet pierdut ca bunicile ce își amintesc de tinerețea de mult trecută.
La „Kashmir” al lui Zeppelin mi s-a făcut frig instantaneu și mi s-a ridicat pielea pe mâini și pe șira spinării. A început fix ca un Zorro care a dat năvală la un bal spaniol, fugind cu o duduie cu păr negru, ruj roșu și pantofi de flamenco.

Stau și mă întreb, oare cât de mult își poate iubi vioara dacă poate trasmite oamenilor asemenea trăiri?

p.s. youtube-ul nu se va compara niciodată cu un spectacol live. dar las totuși ceva pentru urechiușe.

1 reply

Trackbacks & Pingbacks

  1. […] încărcat cu un million de senzații, la Ara Malikian, despre care am scris aici. De abia aștept să merg și la Omar Sosa, Dhafer Youssef și The Victor Wooten Band, pentru că, […]

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *