Tu ce vezi când te uiți în jur?

DSC_3891

Cred că niciodată n-am privit mai atent oamenii decât atunci când a apărut “Lie to me”. Era ceva cu subiectul filmului care rezona perfect cu mine. Și aproape că mă luăm la întrecere cu Cal Lightman ( pe care l-am îndrăgit din prima secundă datorită personalității) în ghicirea și citirea micro expresiilor. Și îmi ieșea. Cred că atunci am început să privesc mai atent. Câteodată trebuie să vezi “the bigger picture”, câteodată trebuie să vezi în interior și câteodată trebuie să vezi din interior.

Acum o lună mi-am făcut cel mai frumos cadou. Nu, nu mi-am luat pantofi (din nou), nici poșeta. Mi-am luat un Nikon. Bineînțeles că din nou s-a făcut mișto de mine cum că “ti-ai luat și tabletă și ai folosit-o o lună” “ți-ai luat și ondulator de păr și încă nu ai desigilat cutia”. Dar am zis că și dacă îl folosesc doar în concedii, un dslr e bun la casa omului. Acum îmi dau seama că jucăria asta a venit fix la momentul potrivit. Pe lângă faptul că am pus la cale cura de #workdetox și Nik mă scoate mai mult decât de obicei din casă și din curte, Nik se pare că vede și mai bine decât mine. Bine, eu sunt și puțin mioapă, dar nu despre asta este vorba. Nik vede oamenii. Îi vede într-un fel în care ochii mei nu-i observă. Îi vede în amănunt, îi vede în secunde, îi vede mai adânc și îi citește.

Îi citește în felul în care oamenii nu vor să fie citiți. Pentru că râdem în public și plângem pe furiș. Cred că weekendul asta m-am îndrăgostit de oameni prin lentilă.

Așa cum spuneam și mai sus, mi-au plăcut dintotdeauna oamenii. Dar acum nu-mi mai plac. Acum mă fascinează. Cred că sunt în etapa aia de liniște, în etapă aia în care am aruncat diverse care nu-mi dădeau liniște. Și am răbdare. Am răbdare să stau, să observ, să văd și să ascult. Și îmi place asta. Am urmărit ani întregi fotografi și fotografii de portret. Dar nu orice fel de portret. Am oroare de studio și de fotografiile minunate și frumoase tehnic dar care nu exprimă nimic. M-am îndrăgostit de fotografia unor oameni cunoscuți sau mai puțin cunoscuți în momentul în care un portret făcut cu feeling m-a făcut să zâmbesc sau să simt că îmi dau lacrimile sau să îmi ridice pielea pe mâini.

Aseară am descărcat ce făcusem în weekend pe coclauri. Și am găsit niște cadre la care m-am uitat minute în șir pentru că retrăiam momentele respective și nu-mi aduc aminte să fi fost atât de intense în realitate. Cred că fotografiile există ca să putem vedea mai bine, ca să știm să așteptăm și șă avem răbdare pentru a surprinde o fracțiune de secundă, cred că fotografiile există ca noi să putem vedea mai târziu, în liniștea de acasă, expresiile și ochii celor care vor să și le ascundă.

 

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *