Povestea din castelul abandonat

castelul pustiu (2)

Stăteau pe scările murdare și prăfuite ale Palatului Nalatzi. Înconjurați doar de pădure și verdeaţă, de iarba înaltă care preluase poteca pe care s-au chinuit să ajungă, alergați puțin de vreo doi câini.

(Ajunseseră acolo din întrebare în întrebare, în căutarea unei povești și având siguranța că o vor găsi. Voiau să vadă rămășițe a ceva ce a fost odată impunător. Cel mai mult îi fascinau urmările timpului. Timpul reprezenta singura lor frică, în rest erau niște temerari. Plecaseră nu în căutarea timpului, ci în căutarea a ceva ce rămâne după plecarea lui. Pentru că timpul nu e cineva pe care îl vrei ca dușman. Și aveau nevoie de puțină melancolie, de puțină realitate, pentru că au râs prea mult în ultimul timp. Aveau nevoie să simtă ceva real și muzica pe care o ascultau avea nevoie de un background pustiu și încărcat. Merseseră încet pe o poteca ascunsă, plecandu-și capetele pentru a evita copacii plecați ce le ieșeau în întâmpinare. Era atâta liniște încât doar bătăile inimilor și respirațiile lor se auzeau.)

Stăteau acolo, pe scările unui palat abandonat și uitat, preluat de natură, printre dărâmăturile acoperișului, tocuri mucegăite de geamuri, iederă care încerca să preia tot și să demonstreze încă o dată că acolo unde omul abandonează, natura preia. Stăteau și fumau o țigară în liniște și priveau natura. Se inspirau pe ei și respirau fum de țigară. Stăteau de multe ori în liniște pentru că nu simțeau că trebuie să umple vreun gol inexistent. Văzuseră toate camerele castelului, citiseră tot ce scrijeliseră alții în perete, imortalizaseră toate graffiti-urile de pe pereți, se cocoțaseră pe bârnele șubrede care despărțeau parterul de primul etaj al clădirii. Ei i-a alunecat piciorul. El a prins-o și a certat-o. Apoi au râs de cât de iresponsabili erau, fiecare în felul lui. Și-au adus aminte de toate filmele cu case bântuite văzute cu mult înainte să se cunoască, filme ce i-au refuzat lui dreptul de a o ține în brațe iar ei de a se cuibări fricoasă la pieptul lui.

Doamne, ce film ar ieși aici!

Și ce ședința foto ar scoate la iveală dărăpănăturile astea.

Adevărul e că era un contrast incredibil. S-au așezat pe scări și au căutat pe google povestea castelului uitat. Erau curioși de fiecare cameră în care au găsit de la haine putrezite la boilere mai mari decăt văzuseră vreodată. Mai trăgeau un fum de țigară poluând astfel pădurea, după ploaie și mai descopereau câte ceva din legenda castelului.

Nu pot să îți promit nimic, i-a spus el.

Nu cred în promisiuni, i a răspuns ea.

Și atunci?

Atunci ea l-a sărutat, l-a privit lung prin fum de țigară și i-a șoptit ceva la ureche.

Let’s be nothing. Because nothing lasts forever.

 

 

2 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *