Cum am refuzat un job cu nişte zero-uri frumoase.

DSC_1326_lisabona

Anul trecut a fost un an foarte mișto pentru mine. A fost un an în care am realizat multe lucruri pe care nici măcar nu mă gândeam să le trec pe lista AIA. Pe lângă realizările materiale care, recunosc, îmi aduc satisfacții, pentru că deh…nu mă mulțumesc cu puțin, am crescut.

Din fericire nu în înălțime (cu toate că am mai adăugat câteva perechi de tocuri la colecție) și din păcate nici în greutate (Doamne, te rog dă-mi alea 5 kile pe care le visez și nu mi le mai lua înapoi când ai chef).

Am crescut cumva pe partea aia ne-materială. Mi-am dat seama că mi s-au mai schimbat nevoile, dorințele, mi-am dat seama că pot face lucruri pe care altă dată credeam că nu pot, mi-am dat seama că încă există oameni pe care dacă îți dorești să îi cunoști o să rămâi plăcut sau perfect impresionat, mi-am dat seama că oamenii se mai schimbă dacă vor, mi-am dat seama ce nu mai vreau prin preajmă, am primit exemple de sinceritate, de ipocrizie, e nebunie, de manipulare, m-am bucurat pentru unii și m-am întristat pentru alții. Era cât pe ce să mă apuc de psihologie pentru că mă fascinează cititul și înțelesul oamenilor. Poate la un moment dat.

Mi-am dat seama că nu poți ajuta pe cineva cu forța, mi-am dat seama că ajutorul trebuie să îl dai când celălalt are nevoie și nu când ai tu timp, mi-am dat seama că îmi doream să fiu și să fac niște lucruri, în timp ce, de fapt, aveam nevoie de altele. Mi-am dat seama că e important să știi dacă vrei să stai sau să pleci de undeva. Și mi-am dat seama că fiecare dintre noi luminează o cameră. Unii când intră. Alții când ies.

Pentru că de 14 ani de când am plecat de la “ţară” și am venit la capitală nu am făcut decât să învăț (școli, specializări, cursuri, traininguri) și să muncesc non stop (să vină banii și să crească funcția), de curând am fost la niște discuții care implicau o funcție pompoasă în care erau incluse și niște zero-uri frumoase.

Parateza. Am uitat să spun că mi-am luat 3 luni sabatice, lucru pe care nu mă așteptam să îl fac vreodată. 3 luni în care m-am ocupat de amenajarea noii căsuțe, 3 luni în care m-am uitat la filme și, după ani de zile, am reușit să văd un serial cap-coadă, 3 luni în care am citit, am ascultat muzică și am văzut 3 țări în care nu mai fusesem.

Și pentru că m-am nimerit într-un context, am fost invitată la o discuție de oameni mari. Cumva, eram intrigată și recunosc, mă cam vedeam în scaunul ăla. Pentru că asta-mi doream eu când eram mai mică (adică studentă) – să fiu o mare directoare, serioasă, cu ochelarii mei negri și în costum bleumarin, cămașă albă și ruj ruginiu.

Și am fost la discuții. Mi-am luat bineînțeles un costum bleumarin (din categoria încredere, stabilitate, grounded și se mai potrivea și cu logo-ul lor), o cămașă bleu cu dungi subțiri, dar nu mi-am dat cu ruj ruginiu ci mi-am pus pantofi de culoarea aia. Ochelari check, agendă check, zâmbet șters check, surâs profi on.

În momentul în care m-am dat jos din mașină, ceva nu era ok. Și eu încep să invat să-mi ascult feelingurile, mai ales că de fiecare dată mi-au dovedit că se pricep mai bine decât mine. În fine, ideea e că am început discuțiile și la un moment dat am avut un déjà vu cât mine de mare. Parcă mai fusesem acolo, în același loc, în aceleași discuții și întrebări, în aceleași idei de impresiona audiența, în aceeași notă că trebuie să mă vând mai bine decât cv-ul, în ideea de stai să vezi ce știu, ce pot, ce am făcut până acum. E ok, Andra, așa se face. Dă-i cu strategii și cuvinte cheie din Kotler, uite mix-ul, uite segmentarea, uite lead-urile, etc… Pe lângă astea, deja vedeam în fața mea o persoană din trecut, lângă care nu mi-aș dori să mai lucrez niciodată. Pe mine mă fascinează oamenii. Dar în feluri diferite. Aș putea sta să îi ascult, să învăț așa da sau așa nu, să învăț tacticile și tehnice, să văd până unde pot merge unii cu manipularea, narcisismul, răsfățul, ego-ul, etc.

Ideea e că mai fusesem pusă în situația asta. Adică eu eram acolo să discut despre funcții și zero-uri și nu știam acum ce să fac să scap, pentru că în capul meu era doar NU!NU!NU! Așa că, singura chestie care mi-a venit pe moment, a fost să mă autosabotez. Am început cumva să nu mă prind ce mă întreabă și ce vrea să știe, să nu mă exprim în termenii care se cereau, să o iau pe lângă poveste.

Acum vreun an, una din prietenele mele mi-a zis că trebuie să învăț să fac un pic pe proasta, altfel nu ajung unde vreau. Doar că eu nu pot, sau mai degrabă nu vreau. Şi nu îmi cenzurez expresiile faciale. Adică, orice aș scoate pe gură, dacă cineva știe cât de cât să citească o expresie, o să se vadă pe fața mea adevărul. Ceea ce s-a și întâmplat. Când domnul s-a prins că mă autosabotez, mi-a zis “ Tu nu vrei jobul ăsta, iar eu caut de ceva timp o persoană care să se potrivească și nu găsesc. Sună-mă când o să-l vrei și reluăm discutia”. Apoi am început amândoi să râdem.

Am plecat. M-am urcat în mașină, am ieșit din parcare, m-am oprit la 2 străzi distanță și am început să râd cu lacrimi. Am râs și mi-am aprins o țigară. Mi-am dat seama că îmi place mai mult să râd ca un copil decât să îmi afișez zâmbetul ăla rece și profi. Și am plecat. Am plecat să beau o cafea in my favourite place.

Cred că a fost pentru prima dată când am știut (și am și făcut ceva pentru asta) că nu-mi mai doresc lumea aia falsă în costume scumpe, lumea aia în care vindem perfect o idee fără niciun pic de conţinut. Lumea aia în care folosim cuvinte elucubrante, termeni de dicționar elevat, surâsuri tehnice și cafele băute serios. Lumea aia în care proiectăm imaginea pe care alții o așteaptă de la noi. Lumea aia importantă și falsă, cu funcții mari, cu ceasuri și butoni impozanți, cu privit de sus pe alții, cu noi suntem the best you’ll ever find, lumea aia în care bem ceaiul cu degetul mic ridicat și fumam țigări de foi în pauzele dintre ședințe.

Și m-am simțit cumva eliberată. Și am plecat. Și am plecat râzând. Pentru că am nevoie de altceva. Am nevoie de povești, am nevoie de sinceritate, am nevoie de omenie, am nevoie de zâmbet adevărat, am nevoie de comunitate, am nevoie de substanţă și nu mai am nevoie să semnez documente cu stiloul gravat.

Am lăsat zero-urile și am plecat pentru că nu am mai vrut să renunț la mine.

Voi la ce ați renunțat până acum pentru funcție și bani?

 

p.s. acum, când scriam, mi-am adus aminte de faza asta.

 

4 replies
  1. Ionut
    Ionut says:

    Hmm, felicitari, ai descoperit ca ai si principii, very good. Am refuzat si eu relativ recent un job care oferea dublul salariului meu curent pentru ca tin la timpul meu liber si la libertatra mea 😉

    Reply
    • andra.nistor
      andra.nistor says:

      Principii am avut întotdeauna. Dar, pentru că îmi doream niște lucruri pe care nu le puteam avea altfel, ma învățasem sa fiu 24/7 la munca. Și uitasem sa mai am o viata în afara muncii. 🙂

      Reply
  2. Florentina Dumitru
    Florentina Dumitru says:

    Minunat! L-am simtit profund! Eu am renuntat la tot ceea ce ma intoxica si am inceput sa lucrez zilnic cu mine prin intermediul meditatiei. Am renuntat la o siguranta materiala lunara, la pensii, concedii si asigurari si am hotarat ca este timpul sa ma imbrac. Cu mine, cu pasiunile si principiile mele… cu natura! Si, uite ca lucrez pe cont propriu si cea mai mare satisfactie e zambetul clientilor mei. Evident, si proiectele care sunt parte din mine. Iar ca si oameni, am ales sa iubesc totul, dar sa pastrez alaturi doar fiintele care imi cunosc energiile si mi le simt. Am ales viata si sunt recunoscatoare! Multumim pentru articol!

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *