Mansarda cu miros de cireşe

Art palette and brushes with a lot of colors

Ei îi plăcea lumina. Dar îi plăcea și întunericul. Cumva, dacă se poate spune, îi plăcea lumina pentru că o încărca pentru întuneric. Întuneric din ăla călduros, din spatele draperiilor de culoarea deșertului. Găsise o mansardă. Nu știa exact cum arată, dar când a văzut singura poză în anunțul de pe internet, a știut că aia va fi mansarda ei. Nu știa unde e, nu știa cum arată, nu știa ce o să găsească acolo, dar văzuse în poză o singură rază de soare, una singură, care intra de capul ei pe geamul ăla înalt, vechi și dreptunghic. A sunat. Nu a întrebat nimic. A spus doar că o vrea. “Pe ce perioadă? Nu știu. Cât va fi nevoie.”

Cinci săptămâni nu a trecut să o vadă. De frică. Îi era tare frică de lucrurile mici; de cele mari, niciodată. După cinci săptămâni de frici, din care trei de frig și două de ploi, ieșise puțin soarele. Și și-a adus aminte că uitase cumva de raza ei. Da, era raza ei. Era lumina aia care iese în evidență din lumină. Pentru că nu venea bulk, orbitoare, toată odată. Era raza aia lungă, subțire și dreaptă, care intra singură prin geamul închis și vechi, săgeta o bună bucată din loc și se proptea pe parchetul murdar.

În ziua în care și-a făcut curaj să meargă să vadă raza din mansarda pe care o închiriase cu cinci săptămâni în urmă, nu știa exact ce planuri avea pentru acolo. Nu știa ce vrea să facă cu spațiul, dacă și pentru ce ar trebui să îl mobilize, habar nu avea ce avea să gasesca acolo și câtă curățenie trebuie să facă. Știa doar că avea nevoie de locul ăla.

Cheia era lungă, de un gri închis, cumva oxidată, de parcă era o cheie ce deschidea țara minunilor. Ar fi putut deschide chiar și grădina aia pe care o visase de atâtea ori când era copil, grădina aia ascunsă în peretele casei de la bunici, din camera aia din partea de vest, cum urci cele trei scări și faci dreapta. Dar a deschis altceva. A deschis ceva ce arăta a un atelier de pictură. Pesemne, acolo, la un moment dat, cineva își pusese viața, moartea, iubirea, anxietatea și toate celelalte emoții pe pânză.

Ajunsese pe la prânz, când geamul pe care îl închiriase era inundat de lumină. Probabil că era și raza ei pe acolo, dar se aglomerase cu soare și nu o putea vedea. În schimb, începuse să vadă rămășițele vieții fostului locatar. Era mult praf și multă dezordine. Călca încet și calculat, cu tenesii albi, prin praful de două degete și, ridicându-l pe alocuri, descoperea parchetul ăla masiv și vechi, care văzuse multe.

Mansarda era mai mult lungă decât lată, cu două bârne dispuse simetric, multă dezordine, mult praf, multe amintiri, câteva scaune pe ici și colo și resturi ale muncii predecesorului ei. Câteva încercări de tablouri, probabil lăsate, abandonate cu bună știință, în care se vedea multă furie. O oglindă mare, înaltă de vreo doi metri, cu ramă de tablou vechi și pompos, de culoarea bronzului, o scară ce părea special așezată între una din bârne și geamul care dădea la stradă, pentru a face o baie de soare, o masă destul de șubredă plină ochi de vopseluri la conservă. Conserve peste conserve, majoritatea deschise, uscate, terminate, folosite. Roșu. Foarte mult roșu. Văzuse și urme de verde, galben, albastru, însă foarte mult roșu. Pe jos zăceau leșinate pensule vechi, folosite, obosite.

Mergea ușor, făcând pași mici, de-a lungul camerei, paralel cu pereții și încerca să vizualizeze viața mansardei înainte de ea. Aplicația îi măsurase deja 3000 de pași. Mersese mult înăuntru. Atât de mult încât nu bagasse de seamă că ploaia luase locul soarelui.  “Ploua infernal, iar noi ne iubeam prin mansarde. Oare?”

Da, asta o să facă. O să lase totul așa cum este. Inclusiv cearșaful mare și alb din colțul de lângă ușă. Nu o să modifice nimic. Nu o să mobileze. Nici măcar nu ar trebui să șteargă praful, pentru că nu e praful ei. A deschis totuși, geamul și, în timp ce făcea puțină curățenie cu veioza de pe jos aprinsă, auzea cum intră ploaia.

În general o eneva ploaia. Pentru că o uda până la oase, era rece și rea, o înfrigura și, mai mult decât atât, o făcea să își dorească niște brațe puternice să o încălzească. Nu și în seara asta. În seara asta a deschis toate geamurile să audă ploaia. În seara asta, ploaia intrase în ea fără să o atingă. O spăla și îi curată mintea.

Era îmbrăcată în blugi foarte strâmți, cu o cămașă lungă și foarte largă și tenesi care deja nu mai erau albi. S-a așezat pe jos, rezemată cu spatele de perete, cu fața spre geam, spre lună, spre ploaie, și-a aprins o țigară care miroasea a cireșe și și-a imaginat. Și-a imaginat nopţile acolo, la lumina veiozei de pe jos. O să aducă cele trei sfeșnice vechi rămase de la bunica și poate niște lumânări mari și albe de acasă pe care să le pună pe jos, pe parchet, printre pensule. O să caute un casetofon, sau un pick up, sau ceva, la care să asculte jazz vechi și Nora Noor și Cigarettes after sex. Sau ar putea să asculte la telefon, dar parcă nu se încadrează în peisaj. O să aducă două scrumiere și două pahare cu picior, pentru vin. Și două agende. O să scrie mult aici. Locul asta e inundat de idei. O să-și aducă și schimburi. Doar cămăși. Mari și largi. O să stea în cămașă, desculță, cu o țigară în mână stânga și paharul de vin roșu în mână dreaptă și o să se învârtă desculță printre pensule, pe ritmul unei melodii pe care nu a mai auzit-o nicicând. Și o să miroasă a parfumul ei și a cireșe.

Nu reușea, totuși, să-și imagineze ce ar face ziua, cu toate că închiriase locul după ce văzuse cum pătrundea raza de lumină și ridica particule de praf. Începuse, în schimb, să-și imagineze o suprapunere între momentul ei acolo și momentul chiriașului trecut. Pictorul. Se vedea pe ea, dimineața, la răsărit, fix în locul în care era acum, rezemată de perete, desculță și fără blugi, cu cămașa ei lălăie și cu părul ciufulit, ținând între palme cea mai mare cană roşie cu cea mai neagră cafea. Sorbea cu nesaț în timida încercare de a deschide în totalitate ochii și de a articula două cuvinte. La peretele opus, pe niște pânze mari, el deja mâzgălea ceva. Era desculț, avea blugii aia puțin rupți și plini de vopsea și purta un tricou albastru închis. Apăruse și raza aia vinovată de tot. Bătea fix în direcția lui, iar ea nu își dădea seama dacă era ea mult prea somnoroasă sau el mult prea energic pe pânză aia, la ora aia infernală a dimineții.

Nu avea noțiunea timpului. Ziua era un loop continuu în care se vedea ținând imensa cană roşie de cafea între degete, în timp ce ochii întredeschiși îl priveau pe el luptându-se cu canvasul ăla, mișcându-și mijlocul și îndoindu-și genunchii în timp ce se apleca după conservele de vopsea, încordându-și mâinile, cu venele umflate, atunci când lovea pânza cu verdele pensulei. După amiaza era un experiment nou în care el încerca să o picteze. Nu, nu pe pânză. Pe ea. Pe piele. Cu verde și alb, culorile ei de primăvară, cu pensule mici, pentru că nu se grăbea nicăieri. Câteodată stătea rezemată de perete acolo unde o găsise răsăritul. Altă dată fuma o țigară în picioare, rezemată de bârna din apropierea geamului. Iar el picta. O picta. Pe față, pe mâini, pe buze, pe cămașa largă, pe picioare.  Iar seara dansa. Ea. Singură. Fuma țigări cu aromă de cireșe, bea vin roșu și dansa cu ochii închiși, pe o melodie pe care nu o auzise încă.

Da, mansarda avea să fie locul în care va fugi când va avea nevoie de liniște și vise. A stins țigara. A încuiat ușa. S-a urcat în mașină și a plecat spre casă cu gândul la sfeșnicele vechi și lumânările albe. A deschis radioul și a auzit melodia aia pe care nu o cunoștea.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *