Cu toţii suntem invincibili. Până nu mai suntem.

DSC_7050

Sâmbătă seara, în avalanşa din Retezat, au murit doi copii. Unul de 13 şi altul de 12 ani. Întâmplarea nefericită, dar plină de comentarii (pentru că şi dacă erau doi copii anonimi, era la fel de nefericită) face că, cei doi să fi fost campioni europeni/ mondiali la alpinism.

Şi pentru că oameni suntem, cu păreri diferite, experienţe diferite de viaţă, educaţie diferită, am început să ne certăm pe facebook, să ne dăm cu părerea şi să ne împărţim în tabere. Ca de obicei. Pentru că noi oricum ştim mai bine şi pentru că noi oricum am fi făcut altfel. Doar că nu facem. Noi vorbim. Ne place să vorbim şi să lăsăm impresia că suntem deştepţi, dar nu facem pentru că aşa s-ar vedea în public că, de fapt, nu suntem.

Eu, recunosc, am rămas şocată şi fără cuvinte de fiecare dată când am aflat până unde merg unii oameni. De unde au atâta putere, atâta motivaţie, atâta încredere şi atâta nebunie. Pentru mine, ăştia sunt oameni care inspiră la depăşirea limitelor. Alea, ale noastre, de oameni simpli, care nu ne putem ridica dimineaţa din pat să mergem la sală.
Aşa mixed feelings am avut citind cartea scrisă de gimnasta Maria Olaru, “Preţul aurului”, aşa impulsionată am fost de fiecare dată când l-am ascultat pe Andrei Roşu vorbind sau citind despre realizările lui, aşa mi-am pus un milion de întrebări legate de “ce o fi în capul” lui Tibi Useriu. Şi da, aşa wow impresionată am fost aflând de recordurile copiilor ăstora de 12/13/14 ani în alpinism.

Da. Ne place să ne dăm cu părerea. Pentru că e frumos să spui ce crezi pe facebook, din canapea, cu o păturică pe tine şi un ceai fierbinte, mai ales că afară plouă. Tragedia în momentul de faţă este că, aceşti copii erau minori, deci alţii ar fi trebui să fie direct răspunzători pentru ei. Altcineva însemnând părinţii, nu? Dar există tot felul de categorii de părinţi. Există şi părinţi care îşi împing copiii peste limite. Pentru că performanţa de genul ăsta nu pică din cer. Există şi părinţi care poate, din frustrări, din lipsuri, din orgoliu sau din cine ştie ce motive, uită să-şi lase copiii să copilărească, îi trimit direct în viaţa de adulţi, de parcă nu o să avem destul timp să ne stresăm, să ne facem griji, să ne depăşim limitele, să plângem şi să ne chinuim când vom fi mari. Există părinţi care işi obligă, fizic şi psihic, să fie ceea ce ei nu au fost. Circumstanţele nefericite fac ca, cei doi copii alpinişti, să nu se mai chinuie în viitor.

Din cei care fac sau care au făcut performanţă la un nivel incredibil, îi vedem pe cei mari care aleg conştient să îşi depăşească orice limită şi îi vedem şi pe cei mici care sunt împinşi spre asta. Nu cred că o gimnastă de 6 ani a decis singură că vrea să ajungă la mondiale. Trist şi foarte nefericit mi se pare “împinsul”. Pentru că dacă eu vreau să sar dintr-un avion cu paraşuta, o voi face atunci când voi fi sigură de asta. Dacă mă împingi tu şi nu ştiu ce mi se întâmplă, s-ar putea să te urăsc şi mă traumatizezi pe viaţă.

Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi comentatori de pe internet este că, părerile noastre nu schimbă nimic nicio situaţie. Ne certăm între noi, fiecare e mai deştept, informat, preocupat decât altul, fiecare are o idee şi un sfat mai bun şi, bineînţeles, fiecare ştie mai bine.

Poate că ne-am mai linişti creierii capului şi nu am distruge prietenii, dacă am înţelege că suntem diferiţi. Hai să ne împăcăm cu asta. Suntem diferiţi, avem păreri diferite, avem dorinţe şi nevoi diferite, acţionăm diferit şi asta este ok. Este ok pentru că oricum nu se va schimba. Decât dacă mergem pe o planetă cu roboţi identici. Oamenii au idealuri, au dorinţe, au limite diferite. Avem nevoie şi de nebuni, şi de visători, şi de exemple pozitive şi de exemple negative. Avem nevoie de oameni care duc performanţa la grad de nebunie. Avem nevoie de oameni pe care să îi admirăm şi care să ne facă mândri, pe noi, ăştia simpli şi normali, care îi urmărim la televizor.

Dar nu cred că avem dreptul să ne dăm cu părerea despre ceea ce fac ei. Cei care sunt la nivelul ăla, la care noi nici măcar nu putem visa, îşi asuma nişte lucruri. Îşi asumă şi lipsa copilăriei, îşi asumă şi antrenamentele oribile, îşi asumă şi lipsurile, îşi asumă frigul şi nopţile nedormite, îşi asumă lipsa de siguranţă şi asumă şi evenimentele neprevăzute. Îşi asumă că pot reuşi sau pot muri încercând. Lucru care, câteodată, din păcate, se mai întâmplă.

Cu toţii probabil ne-am dori să fim invincibili. Unii pariem pe evenimentele din viaţă. Unii căutam adrenalina. Unii încercam să ne depăşim limitele şi să ne învingem fricile. Unii facem lucruri care ne pun viaţa sau sănătatea în pericol. Unii o căutăm un lumânarea. Şi cred că facem asta pentru că avem nişte lipsuri în interior. Şi ne merge. Şi apoi mai facem. Plusam. Ne ducem la următorul nivel, pentru că am văzut că se poate. Şi pentru că vrem mai mult şi mai mult. Şi credem că nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Până ni se întâmplă.

Şi da, o fi şi viaţa, şi destinul, şi karma şi ce mai vreţi voi. Dar câteodată îi dăm şi noi o mână de ajutor. Pentru că de aia ne place viteza pe două sau pe patru roţi, de aia ne plac senzaţiile tari şi mergem la bungee jumping şi la săritul cu paraşuta, de aia sărim de pe stânci în mare sau ocean, de aia în Mallorca au făcut aia un program de înotat cu rechinii, de aia mor soldaţi pe front. Din anumite dorinţe şi iubiri pentru ceva anume.

Cred că, într-un final, ar trebui să respectăm deciziile acestor oameni. Dacă deciziile sunt asumate şi NU impuse. Cred că aceşti oameni care scriu istorie şi nu şi-au atins încă limitele, sunt conştienţi de alegerile lor. De nevoilor lor. De dorinţele lor. De iubirile lor. Sunt conştienţi de riscuri. Sunt conştienţi că există posibilitatea să reuşească, să nu reuşească sau să moară încercând. Şi aleg aşa. Când a murit Paul Walker, toată lumea a spus “a murit făcând ceea ce îi plăcea”. Da, aşa este. Acum, este din nou alegerea fiecăruia. Să mori făcând ceea ce iubeşti atât de mult. Sau să alegi să trăieşti, să te bucuri de viaţă, făcând la fel, lucruri pe care le iubeşti, cu oameni pe care îi iubeşti.

Cu toţii facem alegeri în viaţă. Mai bune sau mai puţin bune. Ne stabilim singuri ceea ce contează cel mai mult şi mai mult pentru noi. Suntem liberi. Şi mai ales suntem responsabili. Aşa că ar fi perfect dacă ne-am asuma conştient alegerile făcute. Şi consecinţele lor. Hai să alegem şi să ne vedem de alegerile noastre. Hai să învăţăm să trăim cu consecinţele alegerilor noastre. Hai că înţelegem că fiecare e liber să aleagă ce îşi doreşte şi să nu îi certăm pentru asta, pentru că avem nevoi diferite. Hai să înţelegem că unele alegeri se pot termina foarte prost. Şi hai să ne asumăm. Situaţiile nu pot fi schimbate ulterior. Dar putem alege mai bine.

Performanţa în orice, vine cu nişte costuri. Pe care suntem sau nu, dispuşi să le plătim. Dacă alegem să le plătim, suck it up, acceptă orice vine şi mergi mai departe. Din păcate pentru unii, preţul succesului a venit cu pierderea copiilor. Astea sunt momente în care am putea să ne gândim cu toţii “eu până unde aş merge pentru a….” completaţi voi după nevoi şi dorinţe. Şi să nu uităm totuşi că viaţa este un cumul de factori. Nu toţi controlabili.

Lăsaţi copiii să fie copii până vor fi capabili să decidă pentru ei. Faceţi copii pentru motivele potrivite, nu pentru a-i pune să trăiască ceea ce nu aţi putut voi. Fiţi responsabili pentru ei şi pentru calitatea vieţii lor. Când eşti singur, eşti de capul tău, dar când eşti părinte ar trebui să fii resposabil.

Poza este făcută acum trei ani, la Izvorani. Am vrut să merg să văd un antrenament al fetelor care ne aduc medalii acasă.

 

4 replies
  1. Emil Calinescu
    Emil Calinescu says:

    Andra, problema e ca la noi nu exista institutii, Protectia Copilului ori altele de genul, care sa te pedepseasca INAINTE sa faci o tampenie de genul. Omul ala se lauda pe fb cum se urca el pe munte cu copilul. E o diferenta intre a-ti da cu parerea despre Ilie Nastase sau despre cine stie ce politician si a cere sa se ia masuri LEGALE impotriva unor astfel de parinti. Aici despre asta este vorba: tu faci apel la parinti sa fie constienti si responsabili. Doar ca ei nu sunt. Asa ca noi, ceilalti, prin intermediul institutiilor statului, trebuie sa facem ceva.

    Altfel, multi au impresia ca acei copii au murit in munti pentru ca pur si simplu au avut ghinion. Ori pentru ca muntele isi cere din cand in cand sacrificii. Iar parintii care si-au sacrificat copiii acolo sunt niste eroi.

    Reply
  2. iobagul
    iobagul says:

    Cand esti un impatimit al muntelui adrenalina inseamna sa incalci macar o regula a muntelui, sa iti asumi un risc pentru a simti traseul; e o alta forma de dependenta, atat de simplu. Cand incalci mai multe norme, cum ar fi ignorat pericol de avalansa, plecat primavara pe traseu de vara cand se topesc zapezile, cand deasupra ta la 100-200m marsaluiesc peste 100 de picioare si tu stii asta, inseaman sa te iei la tranta cu diavolul si dumnezeu sa aplaude cu valuri de multime. Si orice cuvinte sunt de prisos cand doi copii mor fara sa cunoasca viata in fata parintilor; iar tranta cu diavolul o vor avea in fiecare secunda de viata scursa supravietuitorii

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *