Pe unde mai fugim din oraş?

descopera romania

Anul trecut am zis că nu îmi iau concediu de vară şi îl păstrez pentru treburile administrative pe care mi le programasem spre sfârşitul anului. Cu tot neluatul ăsta de concediu, am reuşit să mă plimb mai mult decât în oricare alt an. Am observat că dacă îmi iau una sau două zile de vineri libere într-o lună, pot să mă plimb între trei şi şase zile pe lună. Lucru care mă relaxa maxim. Pentru că de fiecare dată “băgăm tare” să îmi termin treburile în patru zile, ca să pot să fug. Aşa că, în loc să fac ca în alţi ani şi să stau ca o legumă două săptămâni, am preferat să fug mai des şi să văd mai multe locuri (accesibile că distanţă).

Şi cum am observat eu că cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge, vineri la 7,30 deja ieşeam din capitala betonată. În cele trei zile şi puţin peste 1000 de km, am ajuns în locuri în care nu mai fusesem de prin liceu dar am descoperit şi locuri noi şi frumoase. De fiecare dată când plec prin ţară, să mai văd şi de-ale noastre, îmi dau seama că avem o grămadă de chestii mişto de văzut, pe aia cu potenţialul imens nu o mai zic, că nu are rost. Ce îmi place mie este că la întoarcere mă apucă un chef de research pe istorie şi geografie, de numa-numa.

În prima zi am ajuns la Cazanele Dunării să vedem statuia sculptată a lui Decebal. Prima dată când am văzut-o, eram în liceu şi îmi aduc aminte că am fost super şocată că la noi există aşa ceva. Este totuşi cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. A fost făcută în 10 ani şi au lucrat la ea DOAR 12 muncitori (dar autostrăzi tot nu suntem în stare să facem).


Aproape 400 km – Piteşti – Slatina – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Orşova. Drumul a fost bun (ăştia au început să facă drumuri pe partea asta, ca să ştiţi!) mai puţin de la Orşova până la statuie, unde ne-am cam zgâlţâit, că noi am fost în gaşcă, pe două roţi. Dar na, Defileul Dunării, e defileul Dunării. Asta dacă îţi place să te încarci de la natura mai mult decât să pui hastagul priveşte cerul. Şi până la urmă e despre drum, nu numai despre destinaţie.

Am dormit la Herculane. La fel, nu mai fusesem pe aici din liceu. Scump, nene, scump. Preţuri de Mamaia şi camere de Ferentari. Am vrut inclusiv să căutăm altă cazare, dar nu am găsit nicăieri 8 camere. Deci totul plin. Noi am stat aici. Să nu vă duceţi. Iniţial, eu eram cuminte şi am tăcut din gură că am zis că la 80 de lei nici nu mă aşteptam să fie altfel. Apoi m-au anunţat ai mei că 80 de lei era avansul. Deci nu, clar nu! Spirit antreprenorial de roman jecmanitor.

A doua zi, ne-am luat lumea în cap şi am plecat spre cascada Bigăr.

Drumul mişto şi până în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa. Nu pot să zic că m-a dat pe spate, chiar dacă în 2013, ăştia de la The World Geography au pus-o pe locul întâi în topul cascadelor de pe glob. Să ne înţelegem. Chiar mi-a plăcut şi drumul până acolo, şi verdele, şi cum era amenajat locul şi cascada. Loc din ăla care te încarca cu frumos şi relaxare. Problema este că, există nişte oameni răi, să-i numim fotografi, care pozează atât de mişto tot ce prind, încât mi-au distorsionat puţin realitatea şi nu ştiam că Bigăr nu e chiar big. Şi câteodată mărimea contează. Mai ales dacă e vorba de o cascadă. Dar ne-am relaxat, ne-am plimbat, am respirat aer de munte şi de paralelă 45 (că fix acolo e situată). Şi cred că ne prinde bine să aruncăm un ochi în ograda noastră şi să ne bucurăm de formele astea de relief pe care alţii şi le-ar dori (şi sigur le-ar exploata bine).

Ne-am continuat drumul prin Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei cu serpentine, verde, răcoare. Asta după ce ne-a luat vreo 20 de minute să ieşim din ambuteiajul creat de maşini parcate pe cinşpe straturi de cei veniţi la nu ştiu ce băi termale erau pe acolo. Eu sunt încântată maxim de drumurile astea răcoroase şi verzi. Parcă sunt acolo special puse să îţi limpezească toţi creieraşii. Aşa că am făcut o pauză de 30 de minute să ne alergăm cu un frisby.

După ce te bucuri de drum, poţi să te opreşti să vizitezi mănăstirea Tismana, că doar sunt 600 de ani de istorie pe acolo, iar în drum spre Târgu Jiu, te poţi opri la Hobiţa, să vezi casa memorială şi locul unde s-a născut Brâncuşi. Sper că ştii deja ce ai de văzut la Târgu Jiu. Noi ne-am oprit doar să mâncăm o ciorbă pentru că băieţii nu voiau să meargă la Poarta Sărutului, iar fetele nu voiau să meargă la Masa Tăcerii. Deh… compromisuri.

Am plecat spre Horezu, unde trebuia să şi rămânem peste noapte. Pentru mine din seara aia a început, cumva, zen-ul. Nu ştiu ce să zic. Există locuri şi locuri. La Horezu mi se pare că totul este aşa cum trebuie. Că totul se aşează fix cum am eu nevoie. De la slăninuţa cu ceapă şi ţuica, la Mănăstirea Hurezi, care mie mi se pare una dincele mai frumoase mănăstiri, de la brifcorul băut pe iarba la împrietenit cu caţeii pensiunilor, de la vasele de ceramică însorite dimineaţa la apusul roz/albastru de seară. Bineînţeles că în dimineaţa următoare, nu am plecat cu mâna goală. Mi-am luat nişte priviri cu fulgere de la al meu, care se chinuia să îndese vazele în coburi, dar n-ai cum să pleci cu mâna goală de la Horezu. Măcar n-am plecat cu scaunul ca Ovidiu.

Duminică pe la prânz, ai nostri s-au trezit că vor la capitală, în timp ce noi nu voiam. Aşa că ne-am pupat frumos de la revedere cu unii şi am rămas frumos şi romantic în patru oameni. Trăiască google pentru că aşa am descoperit alte lucruri frumoase de vizitat prin apropiere. Cum ar fi Complexul Muzeal Măldăreşti. Adică Culele Duca şi Greuceanu, din 1812, împreună cu casele de vacanţă. Cred că era tare frumos să fii boier pe vremea aia. Unde mai pui ca aici s-a filmat şi Aferim (pe care, recunosc, nu am apucat să îl vad, dar rezolv saptamana asta).

Am mers apoi spre Costeşti, unde ne-am oprit vreun sfert să oră să vedem Muzeul Trovanţilor (îi descoperisem de anul trecut). Pare aşa, un mic deşert la margine de drum naţional. Apoi am plecat spre Ocnele Mari unde am intrat vreo oră să ne răcorim în salină. Am luat unul din autobuzele special care ne-au plimbat vreo 2 km la 226 de metri faţă de nivelul mării. Intrarea e 20 de lei şi mi se pare foarte ok dacă vrei să stai toată ziua acolo. Mai ales că au terenuri de tenis de masă, baschet, carturi şi locuri de joacă pentru copii, dar şi restaurant sau crama unde poţi mânca sau bea ceva relaxat, la răcoarea celor 14 grade.

Cam asta a fost. Trei zile pline de plimbări şi descoperit istorie, geografie dar şi românisme grave. Dar cum eu iarna nu scot piciorul din casă, cum dă firul ierbii, mă grăbesc să compensez. Hai că avem destule lucruri mişto de văzut pe la noi. Poate vara asta ne iese şi o săptămână pe drumuri româneşti şi descoperit locuri cu zen. La plimbări, înainte!

cover foto: Diana, cea mai resposabilă cu pozatul din mers.

 

 

5 replies
  1. Ioana
    Ioana says:

    Ah, ce m-a bucurat articolul tau – scrii foarte frumos si ma bucur ca impartasesti cu oamenii locurile faine pe care le vizitezi (si bine ca o faci, eu nu m-am urnit inca sa scriu despre calatoriile mele, desi as avea atatea sfaturi de dat :)). Si da, total de acord cu cateva zile luate pe luna decat 2 saptamani de stat leguma – multi oameni (si eu am fost printre ei) au impresia ca trebuie sa ai 101 de zile libere si tot atatia bani ca sa calatoresti. Si din nou, m-am regasit si in ceea ce spuneai de pofta de istorie si geografie pe care o ai dupa ce vizitezi sau inainte. Ma rog, m-am regasit in tot articolul, ce sa o mai dam incolo si-ncoace! Good job, keep it going 🙂

    Reply
      • Ioana
        Ioana says:

        Da, inteleg sentimentul, de aceea mi se pare foooarte greu cu scrisul despre calatorii (ar fi ca un comunicat post-event, sa il scrii imediat dupa) si cu atat mai mult apreciez oamenii care reusesc sa faca asta. Esti pe drumul cel bun 🙂

        Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *