Crama Avincis. Istorie, arhitectură şi vin.

Prin primăvara anului trecut începusem să programez o săptămână de Toscana cu degustări incluse. Una peste alta, ne-am luat cu altele şi nu am mai reuşit să plecăm. Aia e… o reprogramăm. Oricum, în cazul în care nu ies la pensie în Malta să mă plimb cu şalupa şi să mă perpelesc la soare, ies la pensie în Toscana că e mult verde, şi roşu şi linişte. Vedem dacă apuc pensia.

Până una, alta, săptămâna aceasta am ajuns la Drăgăşani, la Domeniul Vila Dobruşa, să aflu câteva din secretele vinurilor Avincis. Să nu vă supăraţi, dar încep să vă povestesc de la sfârşit la început. FA-BU-LOS! Fabulous. Mi se pare senzaţional cum poate să arate locul ăla. Şi este la noi aici. Cred că mi se pare senzaţional tocmai din cauză că este la noi. Iar noi suntem obişnuiţi să facem lucruri repede şi prost pentru un câştig rapid, fără să ne intereseze experienţa consumatorului şi impactul pe care aceasta o poate avea asupra imaginii brandului.

După două zile la Crama Avincis, aş putea spune că oamenii ăştia s-au gândit la tot. Iar eu sunt o cârcotaşă din asta foarte atentă la detalii. În imensitatea asta de verde liniştit, am descoperit 40 de hectare de viţă de vie, conacul familial (ce datează de la începutul secolului XX şi a fost restaurat pentru a păstra influenţele neobrâncoveneşti, de către arhitectul Alexandru Beldiman) vila şi crama.

Acelaşi architect a proiectat vila şi crama care, după mine, arată fix ca o navă spaţială. Construcţia asta futuristă, a durat 4 ani (foarte puţin, dacă mă întrebaţi pe mine) şi, din ce am înţeles de la Andreea, unul dintre proprietari, 2 ani a durat doar pavarea cu piatra naturală (adică tăierea şi îmbinarea bucăţilor de pietre, pentru că nu au folosit ciment).

De ce spuneam eu de atenţia la detalii? Pentru că eu am stat în camera “Domnul de Rouă în Alb”. Da, au denumit fiecare cameră după câte un vin. Şi, cu toate că am zis că eu nu beau vin alb ci îl folosesc doar când gătesc, ei bine, dacă stăteam în camera asta, am zis să încerc. Şi mi-a plăcut. Culmea. Hai că văd că sunt şi eu maleabilă şi dispusă să încerc şi vin alb. Dar, pentru că am declarat mereu că eu sunt om cu poveste sau cu poveşti, am zis că încerc vinul abia după ce aflu legenda.

Legenda spune că Domnul de Rouă în Alb era un conte de pe meleagurile Drăgăşanilor care avea “dezlegare” de la doamna sa, să se mai plimbe şi prin alte paturi de domniţe. Singura clauză era să fie înapoi acasă înainte de răsăritul soarelui, altfel va fi topit şi transformat în rouă. Şi s-a plimbat contele ce s-a plimbat, pe la multe domniţe, întorcându-se mereu acasă înainte de răsăritul soarelui până când, într-o noapte, a cunoscut o domniţă de lângă care nu a mai dorit să plece. Şi a ales să rămână lângă ea, cu riscul de a fi topit de soare şi transformat în rouă.

După aşa poveste, nu aveam cum să nu încerc şi vinul alb. Am rămas plăcut surprinsă pentru că dezvăluie un buchet de citrice cu note florale şi subtile note de trandafir, iar gustul său prezintă un echilibru perfect între aromele de pară, pepene verde şi aciditate proaspătă. Iar amenajarea camerei mi-a plăcut extraordinar de mult. Pe lângă faptul că este extraordinar de mare (omg! are şi dressing?!) are un perete de geam şi o parte de tavan de geam, pe unde să intre soarele să te lumineze dimineaţa. Da, bineînţeles, totul din camera este în culoarea vinului.

Două zile ne-am bucurat de soare, de linişte, am aflat povestea şi istoria viei, a conacului, a noii construcţii, am făcut turul cramei şi ni s-a explicat de către Ghislain Moritz, oenologul Avincis, cum decurge fiecare acţiune, de la culesul boabelor de struguri şi până la producţie. L-am întrebat inclusiv despre dopurile de plută. Pentru că nu era frumos să filmez tehnologia din cramă, am înregistrat câteva lucruri pentru cultura mea generală şi, bineînţeles, m-am pozat cu butoaiele în care ţin vinul pentru învechire.

Aş vrea să spun că m-am îndrăgostit iremediabil de rose. Eu, care până acum 2 ani nu mă delectam decât cu vin roşu (by the way, Negru de Drăgăşani merge perfect pe întuneric cu jazz şi cu cerul plin de stele), acum văd că înclin din ce în ce mai mult spre rose, mai ales pe vremea asta. Rose-ul de la Vila Dobruşa este incredibil de răcoritor şi are arome de grepfruit şi zmeură. Un deliciu. Mi-am luat la pachet, să îmi ajungă până fac un drum la Carrefour.

Ce să vă mai spun? Că ne-am bucurat de plimbări prin vie şi poze prin trandafiri? Care, apropos, am aflat că au şi un scop précis. Se pare că trandafirii se plantează la capătul fiecărui rând pentru că, în cazul în care există dăunători, trandafirii se ofilesc primii, astfel încât vor ştii să acţioneze imediat pentru tratarea viei.

Nota 10 şi pentru mâncare. Eu, pe lângă faptul că sunt pofticiosă, aş mânca non stop dacă mi se pune în faţă. Da, da, ştiu, nu se vede. Crede-ţi-mă pe cuvânt. Şi, sunt sigură că dacă îi întrebaţi şi pe alţii care au fost pe acolo, vă vor spune acelaşi lucru. Mâncarea este minunată! Şi aş mai spune că vinete, icre şi pâine mai pufoase şi delicioase ca aici, eu nu am mâncat în viaţa mea.

Ce m-a dat complet pe spate însă, a fost faptul că, după atâtea degustări şi amestecări de vinuri, pentru că am băut câte un pahar de vin la fiecare fel de mâncare, amestecând alb cu rose şi cu roşu (ca să nu mai zic de marea degustare de noapte cu via în faţă şi stelele deasupra), pe mine nu m-a durut capul. Şi nu m-am ameţit. Şi eu sunt din aia care după 2-3 pahare de vin se duce la nani. Deci n-am avut nici pe naiba. Asta înseamnă, bănuiesc, să faci vinuri bune şi curate.

Mi se pare super minunat că proprietarii (care ne-au fost şi ghizi, şi povestitori şi prieteni de pahar) s-au decis să facă aceste tururi în care să deschidă în faţa publicului crama şi să îi educe personal pe cei ce vor să înveţe ce înseamnă istoria vinului, ce înseamnă vie, ce înseamnă stilul arhitectural şi mai ales, să te plimbe prin cramă şi să îţi arate exact cum produc ceea ce bei tu. Şi oricine poate face asta. Adică poţi intra AICI şi îţi poţi rezerva o cameră, cu masă şi degustare şi tur prin cramă.

Am citit o recezie de-a cuiva cum că e drumul greu până acolo. Nu e un drum greu, e un drum ca orice alt drum prin sate şi pe dealuri. Că dacă ar fi crama în mijlocul oraşului nu ai avea parte nici de experienţă şi nici de vin. Poate doar de nişte pastile într-o sticlă de plastic. Aveţi în poza şi drumul. Oricum, mulţumiri şi celor de la Automobile Bavaria pentru căluţii împrumutaţi. E bine că ne-au dat suv-uri ca să stea vinul bine la întoarcere. Iar fetele de la RanEvents, ca de obicei, vin numai cu idei şi experienţe wow.

(drumul nu este pe dealuri, dar na…noi am ieşit cu căluţii la plimbare).

p.s. sper că v-a plăcut. Mai scurt nu mi-a ieşit pentru că aveam atâtea de povestit şi oricum mi se pare că nu am acoperit tot ce ne-a dat experienţa asta frumoasă.

 

 

 

 

1 reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *