“Şi, ce-aţi rezolvat cu asta?”

În cazul în care atâta te duce capul, să pui întrebarea asta, părerea mea este că eşti almost a fucking retard, eşti aproape psihopat/ă, empatie zero, nu ai trecut tu sau cineva apropiat (mamă, fiică, soră) prin ceva de genul acesta şi nici nu ţi-aş dori, eşti genul de om care funcţionează pe modelul “lasă, că merge şi aşa”, arunci pe jos pentru că poţi sau pentru că ţi se pare că e biodegradabil şi, bineînţeles, ai votat cu PSD că ce altceva să şi faci?

Ce cred eu şi ce sper eu să se rezolve cu hastagul #MeToo este să prindem curaj. Mi se revarsa o tonă de poveşti în feed. Nu le-am citit pe toate, recunosc. Am să încerc să o fac. Ce trebuie să înţelegem noi de aici? Că lucrurile astea se întâmplă. S-au întâmplat şi se vor mai întâmpla, din păcate.

De ce se întâmplă? Pentru că nu vorbim – de teamă şi de ruşine. Şi în momentul în care pleci capul, nu vorbeşti, nu dai mai departe fapta şi informaţia, practic îi acorzi o şansă agresorului să facă la fel sau mai rău cu următoarea. Să prindă curaj. Frica ta este curajul lui.

Prima păţanie de genul ăsta se întâmpla în clasa a Xa. La o ieşire cu câţiva prieteni a apărut un tip nou. Care a pus ochii pe mine şi, ca pe vremuri, mi-a cerut prietenia. La 16 ani eu nu ştiam mai mult decât să ies cu prietenii la sucuri. Şi cam atât. După o perioadă în care tipul m-a tot invitat în oraş iar eu i-am spus că nu mă interesează nimic în afară de ieşirile cu prietenii şi gaşca, a schimbat placa. Discuţiile ajunseseră ceva de genul “sunt înalt, sunt frumos, am bani, de ce nu te interesez?”. Au urmat apoi multe mesaje. Mi-am schimbat numărul de mobil de câteva ori. Îl afla în continuare.

Ţin minte că la un moment dat am sunat la compania de telefonie şi mi s-a spus că pentru o plată de 20 de dolari, chiar şi un număr privat poate fi făcut public. Apoi mi-a aflat număr de fix. Pentru că era simplu să suni, să spui adresa scrisă pe scara blocului şi să afli numărul de fix al persoanei. Am primit tot felul de scrisori în cutia poştală, o înregistrare pe casetă video în care auzeam că e mâna destinului să fim împreună. Am tăcut multe luni. Apoi i-am spus mamei. Fiind în acelaşi cartier, am aflat numărul lui de fix şi am rugat-o pe mama să vorbească cu mama lui şi să îl potolească.

Rezultatul? Mama lui nu a putut să rezolve nimic. În schimb s-au înmulţit mesajele, ameninţările. Îmi scria că a văzut-o pe sor’mea jucându-se în faţa blocului şi că o să se facă şi ea o fată frumoasă. Trecuse un an. Nu mai puteam. I-am spus tatei care a reacţionat ca orice tată “îl omor!”. Am mai primit mesaje. “Admiratorul” meu ştia orele şi zilele în care aveam pregătire la română, engleză. Ştia la ce oră mă duc la liceu şi la ce oră ies. La un moment dat, în mijlocul orei, m-am trezit cu el intrând în clasă, la ora de română, îmbrăcat în militar (făcea armata, sau academia de poliţie, nu mai ştiu exact) şi i-a spus profesoarei că e fratele meu şi trebuie să mă învoiască să plec cu el. Profa ştia că nu am niciun frate. I-am spus tatei. Am ajuns la poliţie. Am dat declaraţii. La sfârşitul clasei a XIa mi-am făcut un prieten. Primeam mesaje în continuare, de data asta că prietenul meu s-ar putea ca într-o zi să nu mai ajungă întreg acasă. Şi primeam şi mesaje de genul “Am fost chemat la poliţie. Ce crezi că rezolvi cu asta? Oricine are un preţ. Şi nu uita că şi poliţiştii sunt bărbaţi.”

Am venit la Bucureşti, la facultate. Mi-am schimbat, din nou, numărul de telefon. Degeaba. Am primit mesaj că o să fim colegi că a dat şi el la aceeaşi facultate şi de abia aşteaptă să ne vedem. Nu mai ţin minte când s-a potolit. Cred că la sfârşitul primului an de facultate. Fizic nu îl mai văzusem de vreo 2 ani, dar ştia tot ce fac. Îmi era groază să merg seara pe stradă. Să plec de la facultate iarna, când se însera la ora 17.00. Îmi era groază să ies din casă. Îmi era groază să mă urc în autobuz sau metrou, uitându-mă mereu în spatele meu.

Apoi, dintr-o dată s-a făcut linişte. Vreo 10 ani de linişte. A apărut anul trecut când mi-am făcut blogul. Atunci când m-a sfătuit cineva să intru şi în “alte mesaje” pe fb că acolo se stochează ce primesc de la oameni pe care nu îi am în listă. L-am găsit şi pe el acolo. Am citit absolut tot ce a scris. Fiecare cuvânt. Îmi scrisese vreo două săptămâni, zilnic, de 2-3 ori pe zi. Mesaje cu iubire, mesaje cu înjurături, mesaje de ameninţare, de toate. Non stop. Mi-a scris inclusiv că s-a căsătorit şi că are (parcă) 2 copii şi că puteam fi eu în locul neveste-sii. I-am dat block. Mi-a rescris după alte multe conturi spunându-mi că oricâte block-uri aş da, el tot atâtea conturi îşi va face.

Diferenţa între Andra din liceu şi Andra de acum, este că Andra de acum vorbeşte. Andra de acum se apără. Andra de acum spune public şi poate oricând da nume, prenume şi adrese. Andra de acum, între timp, a lovit, la propriu, câţiva bărbaţi. Şi, cu toate că am 55 de kile, nu mi-am imaginat vreodată ce forţă fizică pot avea în momentul în care te invadează adrenalina şi când eşti pus/a în faţa unui fapt.

Da, am tăcut mulţi ani şi am tăcut legat de multe lucruri. Mă întreba cineva de ce sunt aşa vehementa în ultimul timp. Really? De ce? Pentru că urăsc visceral vorba “capul plecat, sabia nu-l taie”, pentru că nu suport şi nu voi suporta niciodată laşii, bărbaţii fără curaj şi fără cojones, pentru că tăcerea nu îţi face bine personal şi pentru că, tăcând, eşti complice la viitoare fapta care sigur se va întâmpla mai repede decât crezi. Pentru că tăcerea ta este curajul celuilalt. Pentru că dacă nu le vorbim, nu le punem pe masă, nu încercam să găsim o soluţie, sau nu tăiem din rădăcină, lucrurile nu se vor opri. Pentru că nu ţi-aş dori ca mama/sora/fiica ta să fie în niciun fel de situaţie, pentru că nu ai mai gândi logic şi nu ai fi în stare să gestionezi legal un lucru mai grav.

Pentru că, din păcate, curajul de a vorbi, de a lua poziţie şi măsuri este foarte rar întâlnit. Pentru că #MeToo îţi arată că sunt mult prea multe cazuri şi că împreună, adunaţi şi adunate, putem opri nişte lucruri. Pentru că ar trebui să ieşim din situaţia de a fi lepre care privesc şi trec pe lângă, închizând ochii. Pentru că ar trebui să ieşim din nepăsarea asta care ne acaparează pe zi ce trece. Pentru că nimic nu se rezolvă de la sine, totul se înrăutăţeşte. Pentru că dacă nu taxăm nişte lucruri, ne vor taxa ele pe noi.

Acestea fiind spuse, mi se pare funny că încă primesc “haha-uri” la acest hastag. Şi îmi imaginez că cei care pot glumi cu un astfel de subiect nu au trecut niciodată pe lângă aşa ceva. V-aş dori din suflet nici să nu aveţi parte. Nu e chiar uşor. Nici de uitat, nici de gestionat, nici de trecut peste.

Asta este una din întâmplări. Mai am. Poate vă mai spun.

 

2 replies
  1. Sabotor
    Sabotor says:

    urăsc visceral vorba “capul plecat, sabia nu-l taie”

    Asta pentru ca tot ce ni se spune e “capul plecat, sabia nu-l taie”. Dar de fapt complet e “Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
    Dar cu umilinţă lanţul înconvoaie”.

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *