Desfiinţăm sau nu desfiinţăm recreaţiile?

Sunt sigură că, dacă sunteţi prezenţi pe facebook, săptămâna asta aţi dat peste hastagul #DesfiintatiRecreatiile şi v-aţi crucit.

Da, hastagul este pe bune. Desfiinţarea recreaţiilor nu. Hastagul este de fapt un semnal de alarmă prin care Asociaţia Salvaţi Copiii încearcă să ne semnaleze lucrurile mai puţin frumoase care se întâmplă într-o recreaţie de 10 minute.

Primul studiu naţional dedicat fenomenului de bullying din România s-a desfăşurat pe parcursul unui an, iar rezultatele sunt alarmante:

  • 1 din 4 copii era umilit în mod repetat la şcoală, în faţa colegilor
  • 1 din 6 copii era bătut în mod repetat
  • 1 din 5 copii umilea în mod repetat alt copil
  • 73% dintre copii au afirmat că au fost martorii unei situaţii din cele de mai sus

Dacă stăm să ne gândim bine, fiecare dintre noi a trecut prin asta. Şi sunt sigură că toţi am fost, la un moment dat, într-una din poziţiile de victimă, agresor, martor sau toate cele trei. Şi, cu toate că şi noi am trecut prin asta, nu ar trebui să spunem lejer “asta este, se întâmplă mereu, o să treacă”. Ar trebui să conştientizăm fix acest lucru – că se întâmplă mereu şi la un nivel din ce în ce mai avansat. Pentru că a intrat în obiceiul comportametal şi limitele nu mai există.

Bullying-ul reprezintă unul dintre cei mai puternici factori de risc pentru sănătatea şi protecţia copiilor, care prin dezechilibru de putere, regularitate, intenţia de a provoca suferinţa fizică şi/sau emoţională, devine imposibil de gestionat doar de către un copil.

Bullying-ul are feţe ascunse şi se manifestă sub foarte multe comportamente, a căror intenţie este să provoace suferinţa. Există lovituri care se văd şi lovituri care nu se văd. Cea mai evidentă formă de bullying este cea fizică care include comportamente de tip – lovire, pus piedică, îmbrâncit, plesnit, distrugerea obiectelor personale. Deşi intensitatea poate fi graduală, ceea ce răneşte cel mai tare este repetitivitatea, frecvenţa cu care se întâmplă şi faptul că aceste lucruri se întâmplă departe de ochii unui adult.

Bullying-ul verbal – poreclire, insultare, tachinare, umilire, intimidare, transmitere de mesaje injurioase.

Bullying-ul social (destul de greu de identificat sau recunoscut) – realizat cu scopul de a distruge reputaţia socială a unui copil şi de a-l plasa într-o situaţie de umilinţă publică prin: minciună, răspândire de zvonuri negative/umilitoare, realizarea de farse cu obiectivul de a umili/crea situaţii stânjenitoare, încurajarea excluderii/izolării sociale, bârfa, umilire publică a cuiva.

Tehnologia a adus cu sine cyberbullying-ul, ascuns sau evident, pe care îl putem identifica în spaţiul de social media/website/mesagerie prin – mailuri, postari, mesaje, imagini, filme cu conţinut abuziv/jignitor/ofensator, spargerea de parole ale conturilor personale.

Poate o să spuneţi că “Ce mai lucru? Cu toţii am trecut prin asta.” Diferenţa între generaţiile noastre şi generaţia de astăzi este că “pe vremea mea” parcă existau nişte limite, parcă nu existau atâtea posibilităţi de bullying, pe atâtea planuri şi parcă prea mergem pe ideea “lasa, ca şi noi am trecut prin asta şi nu am murit”.

În continuare avem mentalitatea asta de răzbunare şi “călire “de “să vadă şi ei cum e”. Chiar dacă şi noi ştim cum e, nici nouă nu ne-a plăcut la timpul respectiv.

Copiii de astăzi sunt viitorul de mâine. Şi dacă educaţia nu îşi face treaba, viitorul de mâine o să se împartă în 3 categorii – agresori, abuzaţi, martori care nu au curajul de a face nimic. Bine, dacă stau să mă gândesc puţin şi ne uităm în mai multe domenii ale ţării, cam asta se întâmplă peste tot.

La conferinţa de presă oranizată marţi de Asociaţia Salvaţi Copiii au vorbit Gabriela Alexandrescu – Preşedinte Executiv Salvaţi Copiii, Daniela Călugăru – Inspector General, Ministerul Educaţiei, Aura Stănculescu – Director general Centrul Municipiului Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională, Rebeca Cercel – Vice preşedinte Consiliul Naţional al Elevilor, Diana Stănculeanu – Coordonator program “Opriţi bullyingul sau desfiinţaţi recreaţiile”.

Ce am înţeles eu de aici? Că stăm rău, rău, rău pe partea asta de educaţie. Şi de aici pleacă toate problemele. În lipsa unor baze etice, morale, educaţionale, de cunoştinţe generale dar şi de cunoştinţe morale, viitorul nu sună bine. Pe scurt, ca şi în ultimii 10 ani, Ministerului Educaţiei nu i se alocă fonduri suficiente. Şi aici o să o ţinem aşa, într-un cerc vicios, până… nu ştiu exact când (variantele sunt multiple şi destul de neplăcute).

Ca să putem fi nişte adulţi normali şi echilibraţi, să putem creşte nişte copii normali şi echilibraţi şi să putem trăi într-o ţară normală şi echilibrată, cred că avem nişte ani lumină de parcurs. Dar e important să începem să facem ceva.

Pornind de la stoparea bullyingul şi până la “vreau o ţară că afară”, toate de pot rezolva prin educaţie. Lucru ce pare din ce în ce mai greu în ziua de azi. Da, adevărul e că e mai uşor câteodată să igori, să întorci spatele, să dai şi tu o palmă sau o replică pe moment, decât să se incerce rezolvarea problemei reale de comportament. Dar asta nu reprezintă o rezolvare nici măcar pe termen scurt. Partea nasoală pe lângă faptul că este un proces de durată, o reprezintă şi faptul că ar trebui să existe munca în echipă: copil/părinte/colegi/profesori/inspectori/consilieri. Şi stim cât de mult ne place nouă munca în echipă.

Întâmplarea a făcut ca săptămâna aceasta să ajung şi, printr-o coincidenţă, la piesa de teatru Bull, de Mike Bartlett, în regia Elenei Morar. O piesă de teatru foarte funny, despre bullyingul la birou. Ce să zic, am râs la piesă. Cumva, privind ca un spectator era funny. Dar apoi te gândeşti că lucrurile astea de fapt se întâmplă. Şi bullyingul este un lucru foarte diferit de glumele făcute. Cred că aici ar trebui să ne gândim fiecare dintre noi şi şă vedem dacă mai ştim care este limita. Dacă mai ştim care este limită pentru orice.

La sfârşitul piesei am răspuns la câteva întrebări, pentru feedback. Una din întrebări era “În care din situaţiile de mai jos ai ai fost: victima, agresor, martor”. Le-am bifat pe toate şi am zis “wow!”. Dar da, bănuiesc că nu e nevoie să detaliez ca orice lucru negestionat echilibrat ne duce în extreme şi poţi alege să te victimizezi de la faptul că s-a terminat pâinea de acasă până la a te plânge că nu ai noroc în viaţă. Sau poţi să devii la rândul tău agresor, cumva, ca să simţi că poţi răzbuna ceea ce ţi s-a întâmplat la un moment dat, aşa că îngroşi rândurile între viitorii agresori, dar ai, crezi tu, un scop nobil. Sau poţi să faci parte din categoria martorilor care întorc capul atunci când trec pe lângă o situaţie de orice gen. îi ştiţi, ei sunt oamenii ăia care trăiesc după principiul “lasa că merge şi aşa”.

Deci? Ce facem cu educaţia?

Intraţi pe site-ul ăsta http://desfiintatirecreatiile.ro/ (cu menţiunea pentru a suta oară, nuu, nu se desfiinţează reacreatiile!! Nu mai fiţi superficiali că nu despre asta este vorba!). Site-ul este foarte mişto făcut şi plin de informaţii. Citiţi. Aplicaţi. Încercaţi să ajutaţi şi să schimbaţi ceva. Dacă nu suntem parte din soluţie, suntem parte din problema!

O să incerc să revin asupra subiectului pentru că nu mi se pare că am scris destul.

 

 

 

1 reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *