Am stat pe scaunul ăla!

Îmi cer scuze fetei care m-a înlocuit. Îmi cer scuze pentru că atunci când m-a luat în braţe, mi-a fost greu să îi dau drumul. Şi îmi cer scuze pentru că atunci când am reuşit să plec nu m-am uitat la ea prin geam. Nu am putut.

Îmi cer scuze şi fetei pe care am înlocuit-o pentru că nu m-am uitat la ea prin geam atunci când am venit. Atunci puteam, dar nu m-a dus capul. Venisem să stau pe scaun şi mi s-a mai spus că am momente în care nu mă uit în jurul meu.

Am fost să stau pe scaun în ora aia în care, de obicei, aveam pauză de masă. Îmi spusese un prieten că nu mi-am ales bine ora şi că o să am o pauză de masă foarte nasoală. I-am zis că special am ales aşa. Mai avem nevoie şi de palme şi de realitate.

Cred că am deschis uşa cu mâna tremurând. Nu ştiu dacă am făcut zgomot sau am intrat tiptil. Era o fată blondă pe scaun şi i-am spus că am venit să o înlocuiesc. Ea mi-a zâmbit cuminte şi împăcată şi avea o privire care spunea cumva că totul va fi bine. Apoi m-a luat în braţe şi a plecat. Apoi am rămas singură. Şi am început să plâng. În faţa mea era geamul care dădea spre viaţă. Afară plouă şi era frig. Înăuntru era cald şi linişte.

Pe patul de spital cu urme de rugină erau urşi mari de pluş. Şi păpuşi. Şi 3 jurnale cu gândurile de dinaintea mea. Şi 3 icoane. Şi 2 cărţi care te fac să plângi, pentru că le-am citit mai demult. Şi şerveţele. Mulţumesc pentru şerveţele.

Mă uitam la oamenii de dincolo de geam care mergeau grăbiţi spre ale lor. O lungă perioadă nu s-a oprit nimeni. Nu s-a uitat nimeni la mine. Eram singură. La un moment dat, o fată îmbrăcată frumos colorat stătea la semafor. Eram faţă în faţă. S-a uitat la mine. Eu la ea. A traversat spre mine, a trecut pe lângă geamul lumii mele şi cred că mi-a zâmbit un pic ruşinată. Maşinile goneau, atât cât se poate să goneşti pe o stradă din Bucureşti la ora prânzului. Îmi imaginam că oamenii ascultau muzică la radio şi se gândeau la ale lor, aşa cum fac şi eu în fiecare zi, aşa cum am făcut înainte în drum spre aici.

Apoi m-am uitat la ursul mare din patul de spital, care stătea cu spatele la perfuzie. Pe funda lui scria ceva de genul “dacă am reuşit să îţi aduc un zâmbet, să ştii că eu sunt happy”. Apoi mi-am adus aminte de prima dată când am ajuns la Marie Curie, la secţia de oncopediatrie, să facem o petrecere unei fetiţe internate acolo. Secţia era plină de zâmbete, de voie bună, de optimism iar copiii ăia raşi în cap şi cu branule în mânuţe se bucurau de petrecere. Am început să plâng din nou.

Eram în pauza de masă şi îmi cam ghiorţăiau maţele. Şi mă gândeam că o să treacă ceva timp până voi reuşi să pot mânca ceva. Apoi mi-am adus aminte că noi, în pauză de masă, ne adunam să râdem, să glumim, să spunem bancuri şi să mai dăm din casă. Apoi m-am întrebat dacă cei care stau pe adevăratul scaun au pauză de masă? Sau dacă au noţiunea timpului? Sau dacă pot mânca?

M-am mai uitat puţin pe geamul care dădea spre lume. Nu trecea nimeni şi iar mi-am dat seama că sunt singură. Cred că nimeni nu ar trebui să fie singur. Nici în momente bune, dar mai ales în momente grele. Am început să răsfoiesc cele trei agende cu gândurile lăsate de cei de dinainte. Pe unii îi cunosc personal. Pe unii îi cunosc virtual. Pe alţii deloc.

Am citit despre o tipă care a stat pe scaunul ăsta după ce 5 luni a stat pe un scaun adevărat şi nu s-a terminat bine. Am citit gândurile unei mame de doi. Doar unul dintre ei o mai aştepta acasă. Am citit pagini întregi şi propoziţii scurte. Într-o propoziţie era scris “mi-e dor de tine, tata”. Am citit ce a scris un tip care venise să stea pe scaun într-o noapte, pe la 3, după ce şi-a adormit copilul. Scrisese că şi-a buşit maşina şi nu are bani să o repare, că are un meeting complicat dimineaţa şi că nu se mai înţelege bine cu soţia, dar că astea nu sunt probleme în comparaţie cu ale altora.

Citeam şi plângeam şi îmi îndesam şerveţele folosite în buzunarul drept de la blugi. Nu voiam să mă uit la ceas pentru că auzisem că timpul din camera asta nu este acelaşi cu timpul de afară. Nu ştiam dacă am plâns 5 minute sau 45. Şi nici nu voiam să ştiu. Nu voiam nici să ajung la întrebările “De ce se întâmplă lucrurile astea?”, “De ce se întâmplă doar unora?”, “Cum pot merge ei mai departe?”. Am văzut şi filme şi realităţi în care s-a pus întrebarea “Unde e Dumnezeu, acum?”. Nu vreau să mă enervez. Nu pot.

Am încercat să scriu câteva cuvinte de încurajare pentru cei ce urmau să vină şi mi-am dat seama că nu există. Aşa că am scris altele. Ce poţi să spui în momentele astea? Nu ajută nici “îmi pare rău” şi nu ajută nici “o să fie bine”. Cred că singurele lucruri care ajută sunt îmbrăţişările şi ţinutul de mână.

Am auzit uşa. Am înţeles că mi s-a terminat “pauza de masă”. Nu mi-am dat seama când a trecut o oră. Îmi părea rău că trebuie să plec. Aş fi vrut să mai stau. Când a intrat fata care m-a înlocuit încă plângeam. M-a luat în braţe şi mi-am dat seama că, acolo, pe scaun, în camera cu perfuzii, nu există străini. Există doar îmbrăţişări în familie.

Nu ştiu cum trece timpul pentru alţii. La mine se pare că a trecut acceptabil, dacă am simţit nevoia să mai stau, chit că am plâns aproape non stop. De cele mai multe ori pe silent. Probabil să nu deranjez ursuleţii din pat. O dată am plâns cu sonor. Cred că a fost atunci când mi-am dat seama că e prea linişte şi că nu e niciun copil acolo. Şi dacă nu e acolo, oare e din cei norocoşi care s-a întors acasă sau e din ceilalţi care pleacă singuri în alte părţi şi îşi lasă părinţii singuri pe scaun, cu gândurile şi şerveţelele lor?

Am plecat spre maşină. Ploua. Şi eu plouam. Nu puteam să mă opresc. Eram în centrul oraşului şi oamenii se uitau la mine. Am ajuns la maşină. Cineva mă blocase şi lăsase maşina pe avarii. Am lăsat-o acolo şi am plecat să mă plimb pe stradă, prin ploaie, să mă liniştesc. La un moment dat mi-am deschis telefonul. Primisem poze pe mess. Cineva se uitase la mine pe un monitor. Şi a plâns cu mine ca să nu fiu singură. Mulţumesc.

 

4 replies
  1. Ana Maria
    Ana Maria says:

    Am plans! Am plans atunci cand mi.am pierdut fetita (nu din cauza cancerului, dar poate ca nici nu conteaza cauza, doare oricum)…am plans si acum citind textul tau. Felicitari si putere tuturor celor care sunt implicati in acest proiect!!

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *