În weekend mi-am luat o revistă de gagici, de la benzinărie. Da, o dată la câteva luni mai fac asta. Sunt din aia căreia îi e dor de print, că am prins vremurile alea în care citeam tot când primeam dimineaţa, la birou, maldărul de publicaţii legate frumos.

Ei bine, am zis să iau o pauză de la citit chestii serioase şi să răsfoiesc şi eu o chestie de fete. De câte ori îmi cumpăr o revistă (şi tot nu mă învăţ minte!) văd că nu am ce să citesc în ea. E plină de poze fantasmagorice şi publicitate. Sau, dacă găsesc vreun articol, două, trei, sunt tot alea care erau şi acum 17 ani când îmi luam Cosmopolitan în fiecare lună.

Nu vă luaţi de mine cu publicitatea că am fost “vânzător” 8 ani şi ştiu că din asta am trăit. Dar una e să vrei să citeşti ceva şi alta e să te uiţi la un album de 130 de pagini de haine şi parfumuri.

Am mai recunoscut şi că, acum vreo 5 ani, mi-a fost foarte greu să las printul pentru digital din două motive. Unul era dpdv al bugetelor (ca una e să iei 3000 de euro pe o machetă şi alta e să îţi dai toate afişările pe banii ăia) şi al doilea motiv era pentru că, mi se pare mie, ai o altfel de relaţie cu cartea/ziarul/revista atunci când o răsfoieşti. E mai personal.

Acestea fiind spuse, mi se pare din ce în ce mai trist, jenibil (jenant + penibil) şi foarte enervant cu ce se întâmplă cu presa în anul 2017. Totul e pe clickbait, pe senzaţional, pe şocant, pe “nu o să îţi vină să crezi”, pe vulgaritate şi pe circ. Mult circ. Mai mult circ decât pâine.

Eu, în capul meu prost, mă gândeam că această libertate de exprimare şi libertate a presei a apărut pentru dezvăluiri, pentru a ne lua inima în dinţi şi a încerca să schimbăm politici, regimuri, abstinenţa şi cuvintele îngheţate în comunism. Ei bine, nu. Ce dezvăluiri, ce anchete, ce săpături, ce financiar? Nu, nene. Această libertate de exprimare a apărut ca să putem să scriem cu “p*la”, să vorbim cum ne duce capul, să scoatem senzaţionalul din horoscop şi din alimentele minune şi să avem impresia că asta înseamnă libertate.

Again, în capul meu prost, mă gândeam că e mişto să fii presă, să fii jurnalist, să fii formator de opinie, să ai puterea şi mijloacele să schimbi ceva, să educi pe cineva, să creşti pe cineva. Dar aşa ne place să îi hăituim pe aia de la Antena 3 cu Badea, Gâdea şi care o mai fi pe acolo când, de fapt, din ce în ce mai mulţi fac acelaşi circ dar activează la altă publicaţie. Publicaţii care, acum mulţi ani, au făcut ce trebuie ca să îşi facă un nume şi să se poziţioneze undeva. Şi au muncit în draci.

“Pe vremea mea” Zf era cel mai tare ziar la care puteai lucra. Acum, domnul Fini vorbeşte despre cum scade natalitatea pentru că femeile se îmbracă de la Zara şi merg cu low cost-ul (am scris despre asta aici) sau despre cum corporatiştii cu X5 se duc şi se distrează în centrul vechi şi îşi permit să fie nervoşi pe ţara asta, pe politicieni, pe autorităţi şi pe sistem (despre asta nu am mai scris că eu mă şi enervez repede). Domnul Fini care a fost, este şi va fi, “imaginea ZF”. În trecut, parcă, un director editorial al unui ziar financiar avea alt job description. Între timp ne-am emancipat. Frumos, elegant, cât de cât.

Eu mă întreb când o iau oamenii razna? Nu mă întreb de ce, că motive avem suficiente în ţara asta (eu, dacă n-am x5, pot să fiu nervoasă pe sistem şi politicieni, domnule?). Şi mă mai întreb, dacă oamenii o iau razna, tu, ăl de sus, de ce nu te gândeşti că imaginea unui razna dăunează grav sănătăţii publicaţiei?

Ştiu că nu avem timp şi nici nu ne duce capul să ne uităm la nişte lucruri, dar, de când cu libertatea asta de exprimare, ne ducem în jos, nicidecum în sus. Am uitam să mai căutăm pragul ăla de decenţă, bun simţ şi respect pentru oamenii cu care interacţionam online (şi pentru cititori), avem impresia că dacă stăm în spatele unui ecran putem să vorbim şi să scriem că la uşa cortului pentru că, nu-i aşa, acum avem libertate de exprimare. De aia au ajuns unii duşi cu capul să trimită dick pics persoanelor străine pe fb.

Ce e super trist aici este că ăştia din spatele butoanelor de publish, de streaming, etc… sunt cei care dau informaţie şi “educă” masele. Ăia din faţa televizorului privesc la ce le dai. Sau unii, mai sătui, dau pe Discovery şi atât. Cei care citesc presa, citesc ce le dai. Din păcate, la noi nu prea mai există presă de business, presă financiară, presă quality pentru că, incet- încet şi pe nesimţite, se migrează spre tabloid. Unii mai încet, cu scăpări necontrolate şi neasumate, alţii în grabă, disperaţi după trafic. Trăim într-o ţară în care cantitatea bate de departe calitatea şi totul datorită/din cauza celor care uită care este rolul de formator. But again, e mai uşor să conduci o ţară de proşti decât una de deştepţi, nu?

Mai detaliez şi altă dată, că m-am lungit din nou şi ştiu că traficul se face citind ştiri scurte, de can-can şi bancuri. Şi vorba aceea “i bet there will be flying cars în the future” but… until then, we have this…

 

 

2 replies

Trackbacks & Pingbacks

  1. […] mă uit la titlurile presei de la noi mă înroşesc la faţă şi intru în pământ de ruşine. Că doar ce scriam săptămâna trecută AICI. Ruşine, mă, ruşine! Luaţi lecţii de decenţă de la oamenii […]

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *