Ep. 1 Virtualul şi comportamentul individului

Are tata o vorbă de fiecare dată când vorbim la telefon:

El: şi? Ce ai mai făcut?
Eu: păi am lucrat, am văzut filme, am fost să vizitez nu ştiu ce, am fost la evenimentul X…
El: bun. Asta am văzut pe facebook. Acum zi-mi din alea pe care nu le postezi.

Ştiţi care e treaba cu “alea” pe care nu le postăm? Alea sunt cele mai frumoase, mai dureroase, mai serioase, mai personale. Alea sunt lucrurile/întâmplările/experienţele pe care nu vrei să le împărţi decât cu anumiţi oameni. Alea sunt ale tale, ale voastre, nu ale străinilor. Pentru că, e ok să recunoaştem, avem aproape 4990 de străini (mai mult sau mai puţin) în listă.

Bine, acum să recunoaştem că există destul de multe lucruri şi foarte personale în oceanul facebook. Dar ghici ce? Oamenilor nu le pasă. Teoretic ar trebui să ştim asta dar nah… Şi este absolut normal să fie aşa pentru că fb, ca orice altă reţea de socializare ce a fost şi va mai fi, are un rol destul de bine stabilit. Adică socializăm, nu ne trăim viaţa acolo.

Vedem tone de poze la care dăm jumătate de tonă de like-uri (pentru că ne place poza, pentru că ne place persoana, peisajul, statusul, sau pentru că vrem să ne băgăm în seamă, sau din politeţe (da, da, am discutat deja în alte dăţi termenul ăsta), sau din solidaritate, sau you name it), citim articole, ştiri (fake, reale, ajutătoare, folositoate, nefolositoare), găsim informaţii din domeniile noastre de interes, ne vin idei după ce vedem care şi pe unde a mai mâncat, pe unde s-a mai plimbat, ce filme a mai văzut şi ce cărţi a mai citit. Şi cam atât. Fb ar trebui să fie informaţional şi recreativ. După aia, close app şi go have a life.

Nobody cares! Really. Încă o dovadă (de parcă mai era nevoie) este ipocrizia afişată după moartea lui A.G. Şi nu mă refer la familie, prieteni, cunoscuţi, ci mă refer la cei care nu l-au cunoscut personal dar au încropit nişte statusuri pentru că “trebuia să am şi eu o părere”, sau despre cei care au vorbit de rău sau au început cu glume proaste/meme/etc pentru că “nu am nimic de zis dar nu pot să tac”, sau mediile doritoare de audienţă pentru că ştim deja că la noi audienţa şi ipocrizia bat de departe bunul simţ şi respectul.

So, all in all, nobody really cares! Unless you’re dead or you have problems that others can enjoy or benefit from.

Alea 200 de like-uri sunt pe fast forward. Nu e nimic personal, dăm like din principiu, la toată lumea, fiecare cu motivele lui. E un reflex. Ăia 5000 de prieteni sunt nişte oameni necunoscuţi sau foarte puţin cunoscuţi care sunt acolo, ca şi tine, pentru a se recrea mai mult sau mai puţin, sau pentru a-şi omorî timpul.

Viaţa ta (aia adevărată) e cu oamenii ăia pe care îi poţi suna la orice oră din zi sau din noapte şi cu care poţi să râzi sau să plângi la telefon, sau face to face. Acolo sunt reacţiile adevărate de like, love, haha, sad sau angry. Acolo e lista noastră de prieteni reali. Acolo trebuie să facem content şi să ne creştem profilul. Ia spune, oamenii cu care poţi fi tu face-to-face sunt tot 5000?

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *