New York. City of everything.

În primul rând, ca să nu existe discuţii, eu nu ştiu să scriu despre vacanţe. Cred că este primul text scris după o vacanţă. Şi mă oftic foarte tare că nu am scris despre locurile în care am fost până acum. Pur şi simplu nu cred că ştiu să scriu despre travel. Aia e. Cât e mai jos, atât s-a putut.

Ştiu că toată lumea a visat să ajungă la New York. Ei bine, eu nu. Pur şi simplu s-a întâmplat. Eu de obicei visez destul de aproape, nu de alta, dar apoi rămân cu ochii în soare. Era pe o listă mai îndepărtată, dar trei zile full am fost work related (am mai spus că I love my job, nu?) aşa că, dacă tot am ajuns, am zis că se cere şi concendiu.

Ca o scurtă introducere, vreau să spun că, înainte să plec, am căutat în disperare ghidul din colecţia de travel şi nu l-am găsit (ce mă enervează oamenii care iau cărţi împrumut şi le fac uitate!!), apoi am citit câteva bloguri de travel şi am încercat să văd câteva vloguri. Spun că am încercat pentru că în vlogurile respective vedeam mai mult faţa persoanei decât oraşul pe care voiam să îl vizitez.

Şi pentru că nu ştiu să scriu despre travel, textul de mai jos nu este nici despre “10 lucruri de neratat la New York”, nici despre “Unde se mănâncă cel mai bine la New York” şi nici despre “Ce trebuie sau nu trebuie să faci la New York”. Faceţi, domnule, ce vreţi, mâncaţi unde vreţi şi plimbaţi-vă pe unde simţiţi şi pe unde aveţi chef. Că despre asta este vorba. Despre experienţa voastră, proprie şi personală, şi nu a bloggerilor de travel. Din seria “nu trebuie să ratezi asta!”, ei bine, eu am ratat o grămadă. De bună voie.

Din fericire suntem cu toţii diferiţi (dragă Mobexpert, cred că o să folosesc sloganul ăsta forever). Aşa că fiecare vacanţă ar trebui să fie despre noi, despre nevoile noastre, despre stările noastre şi despre ceea ce simţim să facem. Unora le plac muzeele şi altora le plac apususurile. Unora le place leneveala în şezlong şi altora le place cutreieratul străzilor. Do whatever makes you happy! Drept pentru care, într-una din zile am stat afară şi am cutreierat Manhattan-ul fix 19 ore, iar a doua zi m-am trezit la ora 14.00 şi am stat în Central Park şi am citit până la apus. Şi a fost bine aşa.

Vă dau nişte tips and tricks de acum, că pe urmă o să uit.
     The New York Pass. Cea mai bună variantă de vizitat tot ce vreţi şi ce nu vreţi, cu super preţ. Pentru că intrările înseamnă undeva între $20 – $100, depinde de obiectiv. Eu l-am cumpărat online pe cel de 5 zile – $230 (p.s. online aveau şi $100 reducere, de la $330. Dacă îl iei din aeroport sau alte magazine, îl găseşti la preţ întreg). Se găseşte în varianta 1 zi/2/3/5/7 sau 10 zile. Eu mi-am downloadat aplicaţia lor şi bine am făcut. Merge şi fără internet şi poţi să vezi ce ai de vizitat în funcţie de zona în care te afli sau poţi să îţi faci propriul itinerar şi fiecare obiectiv are descriere, poze, program şi indictatii despre cum să ajungi acolo cu orice mijloc de transport. În plus, scapi şi de statul la cozi, pentru că ai rând special pentru asta. Poţi să vezi mai multe aici, sau să îl cumperi direct.  
     Cartela de metrou. Am luat cartelă săptămânală $23. Cea mai bună investiţie. Nu de alta, dar o călătorie este $2.5 şi am luat de câteva ori metroul greşit până m-am prins cum stă treaba. Treaba stă că la staţiile mari şi de legătură, ai variante de metrou pe vreo 3 niveluri, iar la staţiile mai mici, pe aceeaşi linie vin trenuri diferite, pentru direcţii diferite. Aşa că deschide ochii şi vezi ce scrie pe tren. Că eu o dată am luat express-ul şi n-am înţeles de ce nu a oprit vreo 7-10 staţii, când eu aveam doar două de mers. Şi circulă non stop. Wooooaaaaa…

Şi pentru că am zis deja că nu ştiu să scriu despre travel, o să încep cu ce mi-a plăcut cel mai mult. Sunt câteva lucruri care mi-au făcut pielea de găină (patru, mai exact) şi astea vor rămâne primele amintiri despre New York.

Oraşul văzut noaptea de pe Empire State Building. Priveliştea mi s-a părut mult mai bună decât de pe Top of the Rock şi noaptea a amplificat orice feeling (ultima intrare e la 1.15). M-au luat aşa nişte emoţii grave, acolo sus. Nu ştiu exact cum să le descriu şi poate nici nu ar trebui. M-am gândit pentru un moment şi că aş putea fi în Matrix şi că oraşul ăsta vertical nu are cum să existe (că la noi în România nu avem din astea, şi nici la mine, la Ploieşti, nu era aşa). După ce am terminat cu pozele, am stat aşa, acolo sus, vreo jumătate de oră şi m-am uitat la oraş cu pielea de găină. Asta o să rămână mereu imaginea definitorie pentru mine a New York-ului.

Sailing on the Hudson River – sunt o grămadă de variante de stat pe apă acolo: ferry, water taxi, foarte multe croaziere, etc. Dar, după o zi aglomerată, asta a fost una dintre cele mai bune decizii ale mele. Velierul mic (de 20 de persoane, ultima cursă la ora 19.00). Ne-am plimbat fix două ore, am plecat din port la 19.00, fix la timp să vedem apusul în larg şi ne-am întors la 21.00 după ce am admirat oraşul care nu doarme, aprinzându-şi luminile. Şi da, a fost momentul meu de respiro din ziua aia, cu linişte, cu apus, cu rose, cu gândurile şi cu mine. Just perfect.

Ellis Island şi 9/11 Memorial. De la ambele am ieşit răvăşită. Neapărat cu audio guide pentru că aici contează foarte mult şi povestea din spate, felul în care este spusă, tone of voice, informaţii pe care nu ai de unde să le afli în altă parte (cum sunt şi filmele care rulează la muzeul 9/11 şi care nu se pot vedea în altă parte, şi da, fără poze şi fără video acolo). Poveastea de la Ellis Island este atât de bine făcută încât simţi totul pe şira spinării. Iar rămăşiţele turnurilor gemene, reconstrucţia peste catrastrofă, tot ce este acum expus acolo, îţi arată că după orice dezastru trebuie să te ridici şi să mergi mai departe, să treci peste orice, să reconstruieşti mai mare, sau mai bine, sau mai altfel, dar să nu uiţi. Pentru că lucrurile vin pe nepregătite and you have to keep going, there’s no other way.

Bonusuri:
Concertul U2 pe Madison Garden la care am ajuns neprogramat. Am aflat cu două zile înainte şi pe unde căutam, nu mai găseam bilet. Aşa că am găsit pe un site online, am comandat, apoi am dat cam 40 de minute refresh pentru că nu primeam biletul pe mail. 40 de minute în care ori ziceam “gata, am mai pierdut nişte bani, nu că ar fi prima dată” ori “hai cu mailul, hai cu mailul, hai cu mailul!!”

Musicalul Chicago pe Broadway care a fost amazing. L-aş vedea încă o dată. Cel puţin. Mostră mică aici. Dacă ar fi fost după mine (şi nu după portofelul meu) probabil că în fiecare seară aş fi fost la câte un spectacol. Dar deh… nu poţi să le ai pe toate. Data viitoare o să am cardul mai pregătit. Cineva mi-a recomandat The book of Mormon şi am râs cu lacrimi la video. Vezi aici. Sigur o să mai existe o dată viitoare şi am de gând să îl văd. Sper să stau mai mult pe Broadway atunci. Sunt multe de văzut.

Dacă tot vorbim de spectacole, mi-am luat şi turul de la Radio City Music Hall. (75 minute – $30). Pe lângă povestea plină de încărcătură istorică, arhitectura incredibilă (care mă face mereu să mă întreb cum puteau oamenii ăia în anii ’20 să facă aşa ceva şi noi încă avem un sigur oraş cu metrou şi nici ăla în toate sectoarele?!, m-a făcut să îmi doresc tare mult să văd la un moment dat un spectacol aici. Poate, cine ştie, la un moment dat o să văd oraşul de Crăciun, şi atunci se întâmplă toate show-urile mari.

Ce am mai făcut?
Păi am fost on Top of the Rock. Pe zi. ($40). Eu am fost după ploaie şi era puţin cam ceaţă. Nevertheless e wow. N-ai cum să nu te minunezi de fiecare cmp din oraşul ăsta.

Am luat ferry-ul până la Lady Liberty ($19). Prima oprire a fost la Lady Liberty şi a doua pe Ellis Island. Pentru urcat pe doamna ai nevoie de un bilet separat care, sper surpriza mea, nu se putea cumpăra de acolo. Avuseseră ceva probleme şi singura variantă de bilet era online. Aşa că n-am urcat, dar am admirat-o de jos.

Am mai fost la MoMA ($25), la Madame Tussauds ($37) şi la Sex Museum ($21) unde, să mă ierte artiştii, nu prea am fost impresionată. La MoMA eu nu m-am extaziat prea tare. Bine, eu nu sunt nici foarte receptivă la arta de genul un punct negru pe o planşă albă şi oricum arta nu e pentru toată lumea. It’s ok. La muzeul de ceară m-am dus special să fac un selfie cu Jimmy Fallon care nu era acolo!!!!! (şi deja aveam în minte o postare pentru fb). Nu se compară cu cel de la Londra şi nici nu mi se pare că sunt foarte bine făcute statuile.

Am fost să văd Grand Central, Flatiron Building, m-am plimbat pe Wall Street, am trecut pe lângă catedrala St John şi am intrat în biblioteca centrală. În principiu, mi-am dorit mai mult să mă plimb decât să vizitez muzee (recunosc că în cele de mai sus am fost când a plouat, ca să mă adăpostesc). Am mers mult pe jos. Foarte mult. Nu am luat metroul decât atunci când nu mă mai ţineau picioarele. Apogeul a fost în ziua în care am stat afară 19 ore şi am mers vreo 14. Dacă cineva m-ar pune să merg acum din Băneasa până în Apărătorii Patriei cred că i-aş da două palme. Dar în concediu fix asta vreau. Să descopăr la pas fiecare străduţă, fiecare om, fiecare clipă şi ceva-ul ăla aparte fiecărui oraş.

În penultima zi am fost în Brooklyn. Tot pe jos. Am trecut podul pe zi şi mi-am propus să văd New York-ul la apus de pe malul râului Hudson. Şi aşa am făcut.

Oraşul nu doarme. Absolut deloc. Oraşul cu 8 milioane de locuitori şi 50 de milioane de turişti nu are cum să doarmă. Şi nici tu. Întotdeauna se întâmplă ceva. Şi de bine şi de rău. Pentru că zilnic NYPD-ul gonea spre undeva şi pompierii la fel. Eu l-am numit the city of everything pentru că fix asta cred că e. Vezi laolaltă oamenii Wall Street-ului, la costum, lângă un om pe jos cu o pancartă cu homeless. Vezi nebunia Manhattan-ului versus liniştea din Queens sau Brooklyn.

Stăteam într-o seară în Times Square şi mă uitam la oameni şi la panourile publicitare şi atunci mi-am adus aminte că, undeva prin clasa a noua, stăteam în Piaţa Unirii într-o seară, m-am uitat la reclamele luminoase şi am zis “nu ştiu ce lucrează oamenii ăştia de la publicitate, dar vreau şi eu”. Tot aşa, dar la alt nivel. Cine ştie, poate New York-ul e chiar statul paralel. Oraşul contrastelor şi al tuturor posibilităţilor.

De mâncat am mâncat pe unde am apucat. Micul dejun cam $20 cu tot cu cafea. În rest, ţinând cont că mai mult am umblat, m-am oprit doar pentru quick bites de genul hod dogs, burgeri, muffins şi brownies, fructe on he go sau pizza. Preţuri cam ca la Mamaia. Sau, din ce mi-au spus ai mei, ca la Neversea.

Aaaaa, şi îmi place siropul de arţar pus pe orice, dimineaţa. Şi maşinile lor mari. În special Chevrolet-ul ăla din Criminal Minds. Şi faptul că toată lumea e super amabilă, intră în vorbă (gen, într-o zi când se făceau reparaţii la metrou şi cineva mi-a zis “it’s not a good day to carry that luggage”), şi dacă te rătăceşti găseşti ajutor atât de la poliţişti cât şi de la oamenii de pe stradă, şi mi se pare că toată lumea e super friendly, localnici şi turişti deopotrivă, şi mi se pare că toată lumea e fericită că stă acolo şi că are un job (de la cei care conduc maşina de gunoi, la cei care strâng gunoiul de la pe stradă, la cei care vând hotdogs sau stau de pază la intrarea în muzeu, oricare ar fi ei şi îţi urează happy weekend sau that’s a great blouse, have a happy day! Şi asta cred că ţine de educaţie, de bun simţ, de mulţumirea de sine. Şi mi se pare că au un naţionalism din ăla mişto şi inspiraţional care merge pe principiul united, we can do everything.

Sigur am uitat multe lucruri. Cum ar fi să vă spun că au wifi gratuit în oraş. Poate mai revin. Oricum, urmează un articol cu ce am de gând să fac data viitoare. Nu pentru voi, pentru mine. Că sunt bătrână şi mai uit. Şi oricum nu se ştie când e data viitoare.