După ce am scris “Câteodată renunțăm prea ușor” mi-au sărit mai mulți prieteni în cap. Că nu sunt de acord, că nu poți să încerci la infinit, că unii au pierdut ani din viață încercând.

Le-am spus că nu era despre asta. Era despre altceva. Dar știu la ce se referă. Și le-am promis și reversul. Despre cum, câteodată, e mai sănătos să renunți. Nu cred că renunțarea e semn de lașitate. Să renunți, câteodată poate fi cel mai greu lucru pe care îl ai de făcut.
Doamne iartă-mă, e greu să renunți la o prăjitură care te ademenește de pe masa din bucătărie, cum să fie ușor să renunți la ceva cu greutate? Dar, cu toții am renunțat și vom mai renunța la diverse în viața asta.

E groaznic să renunți la o relație de iubire după un an, doi, zece sau douăzeci. Eu aș renunța. Dacă aș încerca orice și n-ar mai funcționa nimic. Dacă nu ar exista iubire, pasiune, înțelegere, susținere, vorbă bună, planuri de viitor, respect, prietenie, joacă, râsete, liniște, suflet împăcat. E groaznic să renunți. Mai ales că ai atâtea amintiri și odată ai avut atâtea speranțe și planuri. Pentru că ești om. Și simți. Și speri. Eu aș renunța în momentul în care mi-ar face mai mult rău decât bine. Și da, am renunțat.

E groaznic să renunți la o relație de prietenie. Eu aș renunța. Când nu ar exista respect și sinceritate și ajutor dezinteresat. Prieten nu înseamnă amic, cunoștință, colaborator. Funcția asta vine cu diverse. Pentru fiecare înseamnă ceva. Pentru mine înseamnă asta. Și da, am renunțat.

E groaznic să renunți la un job. Un job pe care ți l-ai dorit și te-ai luptat cu alții să îl câștigi, să îl meriți, să îl fructifici. Aș renunța dacă nu ar exista respect și apreciere, dacă nu ar există potențial de creștere și provocări. Dacă nu aș învața nimic nou. Dacă valorile companiei nu ar fi și valorile mele, dacă aș fi subminată, discriminată etc… Și da, am renunțat.

Pentru unii este groaznic să iasă la pensie. Pentru că au avut un ritm, pentru că au avut realizări, pentru că ei sunt nevoiți să renunțe la munca de-o viață, la ce i-a definit, la faptele pe care și-au pus amprenta. Dar ei trebuie.

Pentru alții e groaznic să renunțe la familie. Dacă ai avea o familie abuzivă, cu tot felul de probleme, sau o familie care își abandonează copiii, sau îi maltratează sau cine știe ce alte lucruri oribile, că sunt pline știrile de de toate, ai renunța. Mai este și varianta în care familia îți este luată și nu ai niciun cuvânt de spus. De boală, de viață, de moarte.

Da, e groaznic să renunți. E groaznic de greu să pleci și să îți lași o parte din viață, să o iei de la capăt în altă parte, să vezi că au trecut ani și nu se mai întorc. Dar, la momentul respectiv, cred că trebuie să îți pui niște întrebări.

“Mi-e bine? Asta îmi doresc? Sunt fericit/ă? Dacă acum e așa, cum va fi peste 5 ani? Am făcut tot ce îmi stă în putere? Mai pot? Mai vreau?”

Vorbele nu sunt cea mai sinceră formă de apreciere. La oamenii iubiți – faptele, la job – salariul. Restul e PR.

 

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *