M-am întors de o zi jumate și încă nu îmi dau seama ce s-a întâmplat în ultimele nouă zile. Sunt un om care a călătorit în Europa pentru că voia să vadă muzee, clădiri, să încerce mâncărurile altora, să facă shopping în marile orașe. De data asta am ales să merg în Maroc. Fără să mă documentez, fără un scop anume, fără să am vreo așteptare. Doar din curiozitate. Și a fost singurul loc care mi-a stors lacrimi în dimineața zilei în care mi-am făcut bagajul pentru întoarcere. Aveau dreptate berberii. Experiența Marocului nu se povestește ci se trăiește.

În continuare nu îmi găsesc cuvintele să exprim amalgamul de sentimente pe care îl am atunci când mă gândesc la cele 8 zile petrecute într-o altă lume. Tot ceea ce simt acum este că asta nu a fost o vacanță. A fost o experiență de viață, de suflet, o călătorie care a venit într-un moment potrivit. Altfel nu trăiam ci doar vizitam și puneam încă un oraș/țară pe lista de bifate. Prietenii care au fost în Maroc m-au avertizat să nu merg cu așteptări, să îmi iau gândul de la hotelurile cu care m-am obișnuit în Europa. Și așa am făcut. Mi-am dezbrăcat mintea de orice gând, de orice scenariu, de orice prejudecată, de orice așteptare și am luat totul așa cum a venit. Am trăit fiecare moment pe măsură ce venea, fără să gândesc, fără să fac vreun scenariu, fără să comentez. cred că a fost primul loc care m-a eliberat de foarte multe idei. Pentru că atunci când nu te gândești la diverse lucruri începi să simți și să trăiești mai mult magia momentului.

Am trăit zilnic câte un deja-vu bazat pe poveștile altora, pe scene din filme văzute sau cărți citite. Am reușit să văd un amalgam de…orice…de tot felul de lucruri frumoase, diferite și interesante, pentru că acolo nu a fost nimic urât, a fost doar altfel. În Marrakech a fost o explozie de culoare-toate keffieh-urile noastre și ale lor, toate tunicile noastre și ale lor, toate bijuteriile lucrate manual mai mici sau mai mari, din argint berber sau cu pietre colorate; toate tarabele care îți luau ochii și de unde aș fi vrut să cumpăr orice și oricât doar pentru a lua cât mai multe părți din Maroc cu mine la plecare; toate felurile de mâncare din care nu știam ce să aleg și aș fi încercat orice în orice moment pentru că Marocul are o mâncare extraordinară și variată la fiecare metru pătrat; vânzători care te opreau pe stradă și mai-mai că te luau pe sus să îți arate ce au de vânzare, cu care negociai până la țigăneală pentru orice voiai să cumperi și care după aia te invitau la ceai și la masă; gălăgia din medina unde dacă nu erai puțin atent te trezeai cu o maimuță în cap sau o cobră pe după gât; sport extrem pentru a trece strada pe la trecerea de pietoni împreună cu un autobuz, o caleașcă, vreo 10 scuteriști, un măgăruș și o căpriță, claxoane multe și taxiuri logan; plimbările printre miile de tarabe din piață Jamma el Fna unde găseai oale, vase, magneți, încălțăminte, genți superbe lucrate manual, rochii, tunici, dulciuri, lenjerie sexy (nu se șie niciodată ce ascunde o burqa), numai prosoape nu prea găseai, condimente colorate și frumos mirositoare, cuțite din argint cu gravură excepțională, space cookies, fresh de portocale pentru 4 dirhami, supă de melci, țigări la bucată, bărbați care te strigau gazelă sau încercau să vorbească în toate limbile până nimereau țara de unde ești; chemarea la rugăciune care se auzea de câteva ori pe zi și sună la fel la o alarmă de tornadă auzită în filme și care îți făcea pielea de găina, bărbați care se descălțau în parc pentru a se ruga, marocani care se băgau în seamă și de abia așteptau să faci o poză cu ei sau din contră, marocani care își acopereau fața pentru a nu le fura sufletul cu blițul aparatului; plimbări de câteva zile cu mașina cu muzica dată la maxim; filmări în pustiu unde nu vedeai decât nisip sau pietre, 320 de kilometri făcuți pe serpentinele din munții Atlas în care nu ne rugam decât să fim cât mai departe de parapet și șoferul să nu mai depășească atâtea tiruri, omletă cu ierburi și cafea cu prea mult lapte, liniștea plină de vânt din Essaouira, plimbări la apus pe malul Oceanului Atlantic, plecarea spre dunele din Merzouga Sahara la asfințit cu 23 de cămile care mergeau în șir indian (mai puțin a mea care avea personalitate proprie și a lui Carmen, care s-a trântit pe jos și a făcut grevă câteva minute).

Senzația pe care o ai când stai cu picioarele goale pe cel mai fin nisip în mijlocul pustiului, faptul că ne-a prins o ploaie de o oră în mijlocul dunelor și ne-am ascuns în corturi să cântăm la tobe; escaladatul dunelor, fiecare după posibilitățile plămânilor-eu mai mult de una medie n-am reușit; aruncatul pe spate cu capul în nisip și admirat un cer senzațional plin de constelații și stele căzătoare,cea mai romantică luna văzută vreodată; faptul că am dormit într-un cort berber (în condițiile în care în viața mea nu am văzut pe dinăuntru un cort acasă), cu cizmele în picioare pentru că m-am trezit dârdâind la 5 dimineața să-mi încalec cămila pentru a putea prinde răsăritul pe dunele de nedescris, ceremoniile ceaiului în care îți dai seama cât se încărcate de trăiri sunt cele mai simple lucruri din viața asta, râsete multe împreună cu oameni minunați (după ce ne-am certat pe camere și pe prioritatea intrării la duș), povești multe seară, pe teresa hotelului, înconjurați de pisici, broaște țestoase, caju, alune în caramel, fructe de cactus, pepene și avocado, ceai de mentă, vin roșu și absolut tea (cumpărat la suprapreț dintr-un magazin din alt oraș, pentru că băutura e scumpă în Islam); mersul la cooperativa de femei unde se producea uleiul de argan (Doamne câtă muncaaaa!!), decoperit o parte din poveștile femeilor musulmane, parte care nu e chiar așa neprietenoasă pe cât am crezut noi, experiența extrasenzorială avută în spa la hammam unde am crezut că am murit și am ajuns în rai în fiecare minut timp de două ore, peripeții cu rătăciri unii de alții, faptul că am ajuns la aeroport și ne-am dat seama că ne lipsesc trei oameni, tristețea care m-a cuprins în momentul în care am conștientizat că plecăm spre aeroport.

De abia aștept să pun poze multe, poze cu o mare încărcătură emoțională. Asta după ce mi se întoarce aparatul acasă. Pentru că a vrut să mai rămână puțin în Africa iar acum e la Londra. Aștept să se întoarcă la mine în câteva zile și să văd și fotografiile făcute în lipsa mea.

Și sunt recunoascatoare pentru traficul din București, pentru că pot face o baie cu apă fiartă și multă spumă, pentru oameni care simt și se bucură și au un suflet mare, pentru poveștile de viață ale altora și pentru zâmbete minunate.

p.s. am vrut să pun mai multe poze, dar mi-am dat seama că niciuna nu are cum să redea așa cum trebuie cum a fost în Maroc.