Ce mai vedem la teatru. Episodul 3. Totul de la Vanner Collective.

Am impresia că i-am descoperit târziu pe cei de la Vanner Collective, mai ales că am auzit că unele spectacole se joacă și de 8 ani. Sau poate i-am descoperit când trebuia, cine știe…

Din câte am înțeles, sunt 5 spectacole la număr (momentan. Cine știe ce mai urmează?). Spectacole pe care le poți vedea împreună sau separat. Fiecare cu câte un subiect important, greu, sau care te pune pe gânduri. Poate ar fi bine de văzut în cuplu spectacolele. Dacă nu avem cuplu, să știți că se văd la fel de bine și single sau cu prieteni. Spuneam de cuplu pentru că fiecare spectacol de la Vanner este terapie. Și câteodată textul te ia încet, cu frumosul și îți arată cum și ce ar putea fi, iar în alte dăți îți deschide ochii cu violență, te pune în fața trecutului, prezentului sau viitorului până realizezi ce a fost, cum este și cum nu mai trebuie să fie.

Denisa Nicolae și Liviu Romanescu. Pentru că ei joacă în trei din cinci spectacole. Sunt din categoria aia de actori, despre care scriam în textele trecute, că ard pe scenă și îți transmit fiecare lucru pe care îl simt și ei. Și e mare, mare lucru să faci asta. Acesta este și motivul pentru că am vrut să văd toate spectacolele lor. Când îți răscolește cineva toată pielea, toate gândurile și toate simțurile, cum să nu vrei mai mult?

Serios, mergeți să îi vedeți pe oamenii ăștia! O să se cațere sub pielea voastră și o să rămână acolo o perioadă de timp. Și la fiecare spectacol o să simțiți că sunteți un corp suspendat care privește sau își privește de sus viața prin ochii altuia. Și că acolo sus putem fi obiectivi și înțelege tot ce ține de noi, de relația noastră de cuplu, de părinții noștri și, dacă suntem deștepți, de viitorul nostru.

Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. UNTEATRU.

Cu Denisa Nicolae și Liviu Romanescu.

Se face că se dă o lege. O lege a tăcerii. În care oamenii nu mai au voie să vorbească. Unii cu alții. Și nici măcar singuri. Cum ar fi să nu mai ai voie nici să cânți în mașină? Să ai 140 de cuvinte pe zi. Atâta tot. Când le foloseșți? Cum? Cu cine? La muncă? Acasă? Să spui te iubesc? Să discuți lista de cumpărături? Să te cerți? Să spui ce simți? Să urli? Să lămureșți ceva? Mai ai 6 cuvinte și eu 10. O să ne oprim la jumătatea propoziției și mai continuăm mâine. O să ne culcăm supărați sau o să plecăm pe câmpii să ne calmăm. Pentru că ai consumat toate cuvintele la muncă și nu te-a interesat să vorbești și cu mine. Și pentru că vreau să îți spun tot ce nu ți-am spus când aveam tot timpul și acum nu mai pot.

Doi actori. 140 de cuvinte. Un Teatru. Ne arată cum ar fi să ne alegem cuvintele ca și cum nu ar mai exista. Am alege cuvinte mai frumoase? Mai cu sens? Mai cu iubire? Sau am sta îmbrățișați fără să mai vorbim?

Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. este un spectacol despre intimidate și despre cum evoluează ea. De la prima strângere de mână, la primul sărut, la prima îmbrățișare, la prima ceartă, la primul înșelat, la primul what if.

Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci. TNB. 

Cu Denisa Nicolae, Liviu Romanescu, Teodora Velescu

Este drumul inițiatic al unui bărbat în luptă cu frica. Este despre toate fricile. Frica de atașament, frica de emoții, frica de ce o să fie, frica de “dacă nu pot”, frica de a nu fi un bărbat adevărat, frică strânsă din traumele părinților, traume cu care am fost crescuți pentru că atât au știut și ei.

Este despre făcut copii la presiunea societății și este despre crescut copii. Cu probleme sau fără. Este despre asumare și neplecat (sau plecat) atunci când e greu. Este despre la bine și la greu. Sau poate doar la bine că greul e cam greu. Și nu ne place. Și nu vrem. Este despre iubire și despre cum ar fi dacă iubirea ar fi mai mare și mai multă decât frica. Apropo, foarte mișto pusă în scenă frica. Este despre noi toți. Și este de văzut.

Lungs. Teatrul Act.

Cu Denisa Nicolae și Liviu Romanescu.

Începutul nu prevestea deloc umezirea ochilor din final. Nu pot să vă spun exact pentru că v-aș priva de emoțiile supriză. Dar Lungs este despre cuplu. Despre un cuplu care își dorește un copil în vremurile astea nesigure, pline de anxietate și război. Este despre cei doi și stările prin care trec. Și iubire, și oboseală, și nesiguranță, și saturație, și ceartă, și scandal, și înșelat, și picnicuri îndrăgostite. Lungs este despre cum să poți să respiri când vin toate apăsările din lume.

Cassandra. Apollo 111.

Cu Denisa Nicolae și Mihaela Velicu.

Am să încep cu finalul. La final eu plâgeam, actrițele plângeau și mai mult ca sigur și alții din sală plângeau. Și mi-am mai și luat bilet în primul rând. Noroc că dacă ții dinții încleștați șiroaiele doar curg și poate ai noroc să fie lumina stinsă în sală.

Cassandra este o scriitoare care rămâne fără voce în ziua în care trebuie să scrie elogiul mamei ei. Nu, nu de răgușeală. Ci pentru că, atunci când îți moare un părinte, în funcție de relația pe care ai avut-o cu el, îți vine să urli și să scoți tot, sau rămâi mut. Cassandra și-a pierdut vocea pentru exterior, dar și-a regăsit vocea pe interior. Când au venit de-a valma toate situațiile, toate amintirile, toate cuvintele urâte sau frumoase, toate gândurile despre o mamă fără voce supusă normelor societății, norme transmise, bineînțeles, și ei. Spectacolul este efectiv tot ce se întâmplă în mintea Cassandrei.

Dar Cassandra nu este doar despre Cassandra. Este despre Denisa și Mihaela, cele două sirene (la propriu) care interpretează textul cu atâta patos de efectiv doare tot.

Tot ce-i minunat în lume. UNTEATRU.

Încă nu m-am sincronizat cu nicio dată în care s-a jucat, dar revin imediat ce îl prind. Pare funny și potrivit să închei cu tot ce e minunat în lume, nu?

AICI aveți și site-ul celor de la Vanner. E mai ușor de urmărit pentru că fiecare spectacol se joacă în altă parte. Poate mai găsiți bilete pe martie.

Episodul 1 aici. Episodul 2 aici.

Cover photo by Rob Laughter on Unsplash. Celelalte fotografii de pe site-ul Vanner.