Ar trebui să ne învețe cineva să nu ne mai comparăm cu alții.

Când m-am întors la sală, pe la începutul anului, m-am uitat la antrenor și i-am spus: „Scuze că nu am mai ajuns. Primiți și fiii rătăcitori?” George s-a uitat la mine și mi-a zis: „Welcome back, ți-am mai spus să nu mai încerci să le faci pe toate!”

Adevărul este că eu voiam să vin și la sală de 3 ori pe săptămână, să văd și toate spectacolele de teatru pe care le am pe listă, să citesc cele 429 de cărți pe care mi le-am cumpărat în ultimul timp, să plec și în vacanță, să scriu și articole pe blog, să stau și 9 ore la muncă (plus trafic), să merg și la cumpărături, să gătesc frumos și sănătos acasă, să fac curățenie, să dorm 8 ore și să mă văd cu prietenii. Toate astea în fiecare săptămână. Simplu, nu? Că doar vezi pe internet că toată lumea face de toate. Toate astea în timp ce ești și calmă și relaxată, creativă, neobosită, nestresată, toată un zâmbet.

Păcat că ne prindem târziu că toate astea vin din traumele copilăriei. Mulțumim părinților noștri. Bine, bănuiesc că atâta au știut și ei. Doar că pe mine asta m-a învățat copilăria: că nu sunt niciodată suficient. Că niciodată nu fac destul. Că întotdeauna se poate mai bine. Că celălalt a făcut mai bine, mai frumos, a luat nota mai mare, e copil mai cuminte, mai ascultător. Toată lumea e mai bună ca tine, numai tu nu ești suficient.

Și am crescut așa, făcând de toate și încercând să fiu perfectă pe toate planurile, în timp ce mă scurgeam de energie și tot se găsea câte ceva sau câte cineva pentru care nu era/eram destul.

Și asta vine cu oboseală. Fizică și psihică. Și dacă din oboseala fizică te repari cu odihnă, cu oboseala psihică nu merge așa. Și îți trebuie mult timp să te cauți pe toate părțile, să descoperi cauzele, să înțelegi că nu ai tu nicio vină că nu ești superman sau superwoman, pentru că nici alții nu sunt. De asta e plin la terapie.

Scriu asta nu ca să mă plâng sau ca să învinovățesc pe cineva, că mi-am făcut curățenie în viață și în oamenii din jur. Am tăiat, după multe lupte, oamenii care mi-au făcut rău, care nu m-au ascultat, care nu au înțeles, care nu au auzit. Am tăiat oamenii care mi-au tăiat aripile și care mi-au pus piedică, i-am tăiat și pe cei care nu s-au bucurat pentru mine atunci când m-am ridicat singură. Am învățat că nu trebuie să rămân nicăieri din vină sau din obligație dacă acolo îmi mor speranțele, spiritul și ideile.

Și când am făcut loc, la fel ca în dulapul acela din care arunci tot ce e rupt, prea mic sau prea mâncat de molii, au început să vină oameni buni. Oameni care se bucură pentru tine la cea mai mică reușită, care te motivează și care te aplaudă, oameni pe umărul cărora poți să plângi, să te descarci, sau doar să stai în tăcere. Oameni care îți țin pumnii, te lasă să dormi sau să suferi cât ai nevoie, care îți împart bucuriile, ideile, sau care au încredere în tine. Oameni care îți fac loc să crești, nu îți strică visele.

Scriu asta ca poate mai sunt și alții care au nevoie să știe că nu trebuie să fie de toate. Trebuie doar să fie reali. Oameni care au nevoie să știe că dacă ești obosit e OK să iei o pauză și să dormi, să te odihnești, să stai degeaba și să te ridici când ești gata să o faci.

Nu am ajuns la sală de o lună, din nou, pentru că nu am avut când. Și pentru că am avut altele de făcut. A fost o perioadă în care am mers mult la dentist să îmi refac tot felul de plombe și asta necesită timp. A fost o perioadă în care am fost pe la mulți doctori, atât pentru controalele anuale (ginecologie, ecografii, mamografii, dermatologie, cardiologie, oftalmologie, analize uzuale sau aprofundate) cât și pentru alte mai amănunțite și asta necesită timp. A fost o perioadă în care am avut multe de predat la birou și asta m-a scurs de energie.

Am fost deja de 3 ori în vacanță în prima jumătate a anului, pentru că acolo mă încarc. De acolo îmi iau bucuriile, frumosul și relaxarea.

Am fost certată (probabil cu bune intenții) că nu scriu mai des pe blog și că alții scriu, dacă nu zilnic, măcar de câteva ori pe săptămână. Doar că oamenii ăia care au timp să facă asta zilnic, doar asta fac, trăiesc din blog. Sunt alți oameni care au oameni care le scriu pe blog, nu scriu ei tot. Eu am un job la care stau 9 ore în fiecare zi, la care adaug și statul în traficul de toate zilele. Nu pot să scriu mai des pe blog. Pentru că blogul meu nu are știri sau bancuri. Eu scriu texte lungi, din care sper ca oamenii să ia ceva folositor. Și îmi ia câteva ore să scriu un text. Nu are ziua atâtea ore ca să scriu zilnic. Și nici eu atâta inspirație și stare de scris.

Nu citesc nici măcar 100 de cărți pe an, chiar dacă alții citesc 300. Citesc în weekend, în vacanțe, în avion, în sala de așteptare la medic. Seara nu prea îmi iese, pentru că dacă citesc pe întuneric mă ia somnul după 20 de pagini. Așa că citesc când am liniștea și starea necesară să o fac.

Nu văd nici zeci de filme. Am săptămâni în care nu deschid aplicațiile de streaming. Ba chiar am închis vreo două din ele. Pentru că nu am chef, sau stare. Iar podcasturile le ascult în ziua în care vine Elena să îmi facă masaj câte 2 ore. Dar am și perioade în care fac binging și nu vreau să fac altceva.

Nu apuc nici să văd toate spectacolele de teatru pe care le am pe listă, pentru că nu vreau să fac maraton. Vreau să mă bucur de fiecare în parte, să las timp între ele și nu să bifez cantitate. Dacă fac maraton de teatru, simt că nu le dau importanța cuvenită. Am perioade în care văd câte 8 pe lună și am perioade în care am nevoie de pauză.

Nu gătesc nici în fiecare zi. Am perioade în care nu intru în bucătărie câte o săptămână-două. Și am perioade în care intru zilnic. Depinde de cum poftește corpul meu. Și starea. E OK, pot să mănânc la birou sau în oraș.

Am perioade în care merg la multe evenimente și perioade în care refuz orice invitație. Și mă bucur când oamenii înțeleg atunci când le spun: „Nu pot să vin, sunt obosită și am nevoie să merg acasă să mă odihnesc.”

Am perioade în care ies și mă văd cu multă lume și am perioade în care am nevoie să stau doar eu cu mine. Pentru că mi-e dor de mine, pentru că am nevoie de liniște, pentru că am nevoie de spațiul meu și pauză de oameni. Și mă bucur din nou când oamenii înțeleg asta.

Pentru că trebuie să învățăm să ne ascultăm și să nu ne mai descărcăm bateriile aiurea. Suntem ca niște telefoane. Dacă nu ne băgăm la încărcat suficient de des, nu mai putem da nimic mai departe.

Și e greu de tot cu vina asta că nu ai făcut și aia și aia. Pentru că dacă nu ai oameni lângă tine care să înțeleagă asta, iar tu nu ești OK cu tine, o să arzi pentru alții și o să te pui pe tine jos.

Nu citesc cât mi-aș dori să citesc, dar citesc când am timp și stare. Nu merg la sală cât mi-aș dori să merg, dar merg când prioritizez asta, sau fac mișcare acasă, sau fac ture de cartier, sau de birou. Nu o să am pătrățele niciodată pentru că nu asta e prioritatea mea. Prioritatea mea e să fac din toate câte puțin, cât să mă bucur de tot în viață. Să fac mișcare cât să fiu sănătoasă și să mă leg singură la șireturi la 80 de ani. Nu scriu pe blog toate ideile care mi se învălmășesc în cap pentru că ziua mea nu are 48 de ore.

Ba mai mult, a început să îmi placă să stau și degeaba. Câteodată nici nu fac curățenie în weekend pentru că vreau să stau în balansoar și să citesc ceva. Sau să ascult un podcast. Sau să mă uit la reels cu pisici și căței. Câteodată nu vreau să calc nimic și atunci sun la o firmă care vine și ia hainele. Câteodată nu vreau să spăl geamurile și atunci sun la o firmă de curățenie.

Dar câteodată mă duc la 6 dimineața să spăl mașina la self wash, pe răcoare. Și câteodată stau 12 ore și citesc și nu răspund la telefon. Și câteodată gătesc și planuiesc mesele pe toată săptămâna. Și câteodată merg la sală și stau câte 3 ore. Și câteodată stau până la miezul nopții să scriu pe blog. Și câteodată mă apuc să fac curățenie în șifonier și sfârșesc prin a proba toate hainele în loc să mă gândesc pe care să le donez sau vând. Și câteodată ies des la masă și nu gătesc deloc acasă. Și câteodată îmi cumpăr beletristică, dar mă apuc să citesc cărți terapeutice sau despre nutriție ca să mă înțeleg mai bine. Și câteodată doar merg să cumpăr flori, le pun în vaze în toată casa și spun că am făcut suficient și mă pun cu ochii în tavan și mă gândesc la vrute și nevrute. Și câteodată nu postez pe FB cu zilele pentru că nu am chef și inspirație. Dar atunci mă trezesc cu oameni care mă verifică dacă sunt OK și mi se pare o dovadă mare de iubire.

Și este OK să nu le facem pe toate. Este OK să prioritizăm. Este OK să conteze pentru noi ce nu contează pentru alții. Și e OK să refuzăm întâlniri, conferințe, spectacole și făcut curățenie dacă nu avem chef.

Și cel mai OK este să ne ascultăm și să alegem ce e mai bine pentru noi. Să nu ne mai comparăm cu alții și cu cât au făcut alții. Că cei cu copii au alte priorități. Și cei singuri au alte dorințe. Și cei cu bani își permit mai multe. Și cei care dorm la birou renunță la alte lucruri în viață.

Trebuia să ne învețe cineva că nu este un sprint, este un maraton. Și că singura competiție este cea cu noi înșine, nu cu vecinii sau oamenii de pe internet. Și că tot ce facem, facem pentru noi, nu pentru alții. Pentru că nu putem să îi mulțumim pe toți. Și dacă îi mulțumim pe toți înseamnă că am uitat să ne mulțumim pe noi.

Întotdeauna vor fi oameni mai deștepți, mai frumoși, mai slabi, mai bogați, mai citiți, mai culți, mai cu pătrățele, cu rezultate mai bune la muncă sau pe blog, cu pași mai mulți pe aplicație sau cu Netflixul terminat, mai organizați în bucătărie sau cu casa mai curată. Nu ai de unde să știi la ce au renunțat sau cât au muncit pentru realizările acelea. Dar ai de unde să știi cât ai muncit tu pentru ale tale. Cât ai citit, cât ai mâncat, cât sport ai făcut, cât ai stat peste program, cât ai renunțat la diverse pentru vacanțe, sau cât ai strâns din dinți pentru rata la bancă sau la mașină. Fiecare e responsabil de ale lui. Tu ești responsabil de tine, iar eu de mine. Nu ne știm problemele, traumele, familiile. Nu are rost să ne comparăm între noi. Eu pot doar să mă compar cu mine. Să știu cum am fost, cum sunt și cum vreau să fiu.

Am 40 de ani și am învățat să fac ce e mai bine pentru mine. Pentru liniștea mea și pentru bucuria mea. Am învățat să spun nu. Am învățat să pierd oameni, pentru că de fapt oamenii care pleacă atunci când setezi limite decente nu sunt o pierdere, sunt doar curățenie în viață. Și cei care rămân sunt cei care contează. Am 40 de ani și am învățat să îmi fac prieteni noi care se potrivesc eu-lui meu de acum și nu să țin cu dinții de oameni pe care i-am cunoscut când eram alta. Am învățat că oamenii cresc diferit și e OK dacă drumurile se despart, sau dacă putem continua în aceeași direcție. Și am învățat că există locuri mai bune care așteaptă să fie descoperite cu bucurie, deci nu trebuie să stăm să ne plângem de milă într-un loc care nu ni se mai potrivește.

Am 40 de ani și mă bucur că nu mă place toată lumea. Dar sunt reală, sunt decentă, sunt profundă și mă bucur că mă plac eu. Și că sunt suficientă.

Photo by Jennie Razumnaya on Unsplash