Am fost sâmbătă la premiera spectacolului Bărbierul din Sevilla la ONB. Ideea textului nu este să vorbesc despre spectacol, ci despre altceva, pornind de la acesta.
Cum a fost? A fost drăguț. Se vede că este un spectacol muncit, cu o distribuție mare și o mulțime de lucruri de coordonat. Și tocmai de aceea am ales cuvântul „drăguț”. Mi se pare că acesta este nivelul general la care se situează majoritatea spectacolelor din România. Și spun asta având ca reper spectacole văzute pe West End sau Broadway (mulți ani, multe spectacole).
Mi-a plăcut Rosina (Maria Miron Sârbu), mi-a plăcut Figaro (Iordache Basalic), mi-a plăcut Don Basilio (Marius Boloș), mi-au plăcut costumele și mi-a semi-plăcut regia. Nu mi-a plăcut deloc Contele Almaviva (Andrei Fermeșanu) – unul dintre personajele principale. Mi s-a părut „stiff”, nu mi s-a părut deloc că ar fi simțit personajul, că s-ar fi bucurat de rol, de scenă sau de public. Nu am văzut gesturi sau mimică; nu mi s-a părut că ar fi trăit momentul, ci a părut pus într-un loc pe scenă să își cânte rolul și atât.
Nu mi-au plăcut decorurile – decorul a fost ceva foarte trist și minimalist, iar asta nu ar fi fost o problemă dacă s-ar fi potrivit cu peisajul. Dar vorbim despre o operă cu o distribuție mare, cu costume pompoase, impozante, strălucitoare, iar decorul a fost mult prea „chior” pentru ce se punea în scenă. Din punctul meu de vedere, a tras în jos totul unitar care ar fi trebuit să existe, deoarece nu s-a ridicat la înălțimea evenimentului. Am văzut și multe elemente „ca nuca în perete”. De la recuzita de plastic, parcă luată de pe Temu, care nu se potrivea deloc cu costumele sclipitoare, la perne de pluș în formă de inimă sau un urs de pluș din zilele noastre, care efectiv nu avea nicio treabă cu scena, cu povestea sau cu epoca. Nu mai zic de măgarul sclipitor care ne-a ținut de urât înainte de începerea operei și pe care l-am mai văzut o singură dată traversând scena după vreo două ore.
Întâmplarea face ca, fix cu câteva zile înainte, să mă fi întors de la Londra, de la Shadowlands (despre asta în episodul următor), care m-a frapat prin cursivitate, simplitate, perfecțiune elegantă și jocul impecabil al fiecărui actor în parte și, implicit, al tuturor împreună.
Asta m-a făcut să fac comparații și să mă gândesc la nivelul la care sunt alții și la nivelul la care suntem noi. De ce? Și cum? De ce totul pare atât de simplu pe o altă scenă? Și nu, aici nu vreau să vorbesc despre buget și despre banii alocați pentru cultură, pentru că, deși este o discuție importantă, acum mă refer strict la interesul pe care îl acordă ai noștri muncii lor.
Mă gândeam la decorul de la Shadowlands, care era simplu, sobru, dar potrivit cu piesa și cu atmosfera vremurilor; era parte integrantă din povestea transmisă celor din sală. O bibliotecă, o cameră, câteva mese care apăreau și dispăreau, un pat de spital. Modul în care oamenii mutau mesele și scaunele, ritmul în care o făceau, era același cu cel al actorilor. Felul în care lumina se focaliza pe un moment pentru ca în spate să se înlocuiască discret decorul… Totul era natural, cursiv, de parcă exact așa trebuia să decurgă acțiunea.
La asta îmi zbura gândul sâmbătă seara. Decorul de la Bărbierul din Sevilla era simplu și trist, dar nu „ieftin” în sensul de buget. Era trist din lipsă de imaginație, de creativitate și fiindcă era neasortat cu povestea. Au fost pauze de câte 2-3 minute în care cortina s-a lăsat pentru a face mici modificări pe scenă, motiv care le-a dat spectatorilor (cam un sfert din sală) prilejul să își scoată telefoanele și să dea scroll pe Facebook. Se știe clar că unii nu pot aștepta nici măcar două minute fără o rețea socială, de parcă lumea nu ar merge înainte și fără prezența lor online.
Apoi am început să fac o paralelă între lucrul în echipă la spectacole și lucrul în echipă în business sau într-o relație romantică. Degeaba o parte trage să fie totul perfect, dacă cealaltă parte nu vrea sau nu poate să își bată capul mai mult. Și dacă nu poți mai mult, de ce ai ales să fii acolo?
Deși mezzosoprana Maria Miron Sârbu a fost perfectă, iar baritonul Iordache Basalic și-a jucat rolul minunat, faptul că Andrei Fermeșanu a fost lipsit de feeling, de mișcare scenică și de bucurie pentru personaj m-a lăsat cu un sentiment trist. Mă gândeam la sloganul cu care americanii comemorează 9/11: „Some gave all, all gave some”. Mi se pare unul dintre cele mai puternice lucruri auzite, dar în același timp trist și adevărat în acest context.
Pentru că, vedeți voi, oricât de mult s-ar strădui o parte din oameni să dea totul, sunt mai mulți care fac doar strictul necesar, dacă nu mai rău. Și de aceea nu putem avea un tot unitar frumos, cursiv, elegant. Degeaba unii actori ard pe scenă (îi ador și le mulțumesc!), dacă fix colegii de joc sunt apatici și strică starea în care ceilalți ne-au făcut să intrăm. Degeaba costumele sunt superbe, dacă decorul este kitsch, țipător sau lipsit de creativitate.
La fel este și cu publicul. Degeaba te îmbraci la costum, dacă deranjezi cu lumina telefonului. Degeaba ești în sală, dacă te interesează mai mult ce face vecina pe internet. Degeaba ai venit la timp, dacă vorbești tot spectacolul și îi deranjezi pe cei care chiar vor să fie acolo.
Am plecat sâmbătă de la ONB cu gândul acela din meme-uri: „That’s why we cannot have nice things”. Pentru că mi se pare destul de simplu: dacă vrei să stai pe telefon – stai acasă. Dacă vrei să vorbești cu vecinul – mergi la o terasă. Dacă nu îți place rolul pe care îl ai – refuză-l. Dacă nu te bucuri să fii pe scenă și să transpui oamenii în poveste – mergi și lucrează într-o corporație.
Am văzut în ultimii ani atâtea spectacole mici, cu decor minim, cu actori de care nu auzisem, și am plecat de la ele cu inima tremurând, cu pielea de găină și cu bucurie, pentru că acei oameni au scos din mine teancuri de sentimente. De aceea spun că nu vorbesc despre fonduri. Vorbesc despre dorința de a arde pe scenă, de a fi una cu personajul și nu doar „un actor grăbit care a spus replica și a plecat”.
Mă gândeam și cum a fost când s-a pus „Chicago” la București. În afară de mine, nu-mi aduc aminte să mai fi văzut vreo cronică negativă. Văzusem musicalul pe Broadway și am vrut să îl văd și cu ai noștri. Mi-am luat bilet special pentru Tudor Cucu Dumitrescu – și a fost mai scump decât biletul de la New York! Dar a fost o dezamăgire cruntă. Cred că Tudor și încă două actrițe secundare au fost singurii care au făcut frumos. Spațiul prost ales, mult prea mare pentru acțiune, trei sferturi dintre actori nu puteau să cânte și să danseze în același timp, gâfâiau între replici. Ca să faci musical, trebuie să știi să faci musical. Trebuie să te ridici undeva sus, altfel mai bine nu faci nimic. Ce bine, totuși, că există Răzvan Mazilu; fiecare spectacol făcut de el se bate lejer cu tot ce am văzut pe Broadway.
Ce mi se pare ironic este că, în toate domeniile, tot oamenii buni vor să devină și mai buni. Ceilalți merg pe principiul românesc „lasă că merge și așa”, în timp ce îi invidiază pe cei care ard pe scenă. Îmi place mult acest cuvânt: unii oameni chiar ard pe scenă. Și se vede. Te fac să te îndrăgostești de cultură.
Este trist că noi, ca oameni, nu vrem să dăm mai mult. Dar probabil că fiecare om dă din ceea ce este, nu din ceea ce are. De aceea vezi pe cineva care împarte chiar dacă are puțin și pe altcineva care nu dă nimic, deși are suficient. Pentru că oamenii dau din ceea ce sunt.
Poate că dacă am încerca să fim mai mult, pentru noi și pentru alții, lumea ar fi alta. Dacă am face ce trebuie, ce e bine, și încă ceva în plus am trăi într-o lume frumoasă rău. Dacă actorii ar da mai mult, dacă Ministerul Culturii ar da mai mult, dacă la birou am face un efort suplimentar, dacă șefii ar mai da un bonus, dacă în relație ai aduce o floare în plus, dacă nu am arunca pe jos, dacă ai ceda trecerea, dacă ai trece pe la trecere, dacă ai face un compliment, dacă ai zambi mai mult omului care vine la ghișeu, daca nu ai mai gasi scuze … dacă am trage toți în aceeași direcție, ne-am da seama că „pic cu pic” de la fiecare ar face lumea noastră împreună mult mai bună decât este bula mică personală.
