Fetiţo, tu eşti aici să faci ce îţi spun eu!

Greşit. Eu sunt aici să fac ce îmi spune job description-ul!

După câteva luni de la angajare, mi-a spus să îi spun pe numele mic, pentru că mai sunt colege care îi spun aşa. I-am spus că nu pot face aşa ceva, pentru mine este directorul general, deci domnul X. Am văzut eu cum familiaritatea şi prea multă împrietenire, îl face pe celălalt să uite cum trebuie să se raporteze.

Auzisem de la colege că firma este genul ăla mişto care investeşte în oameni. Eu, după cum am mai scris, am fost mereu ahtiată după cursuri, workshopuri, traininguri şi alte alea. Pentru că am nevoie să învăţ diverse. Şi mi se pare normal că, dacă lucrurile respective le aplici la locul de muncă, firma să investească în tine. Zis şi făcut. M-au trimis colegele la domnul director să îi spun despre specializarea pe care vreau să o fac. M-am dus tremurând de emoţie să întreb. Domnul director s-a interesat de specializare şi a zis ok, dar trebuie să semnez un act aditional cum că, în cazul în care plec din firmă mai devreme de 2 ani, trebuie să returnez suma respectivă. Fair enough.

După câteva luni, la locul de fumat, mă întâlnesc cu domnul director care îmi spune zâmbind “Ai să-mi dai o cafea pentru specializarea aia”. Eu, în naivitatea mea de absolventa de facultate venită la Bucureşti de la republica Ploieşti, îi spun, tot zâmbind “Sigur. Vă aduc imediat. De care doriţi?” Răspunsul lui a fost tot zâmbind “Nu aici. Aici poate să îmi aducă secretara”.

Joac-o pe asta, Andruşkă. Ei, lasă, că poate a zis aşa. Poate glumea. Poate îi trece. Long story short, a tot “glumit” cu cafeaua şi în următoarele 6-12 luni (nu mai ţin minte). Ba pe la petrecerea firmei, ba pe la vreun teambuilding iar mie mi se terminau răspunsurile de genul “vă aduc acum, de care vreţi?” sau “n-am eu bani să vă scot în oraş, domnule director, doar ştiţi ce salariu am.”

Începeam să aud poveşti despre anumite colege. Pe care nu le credeam. Pentru că, am mai scris şi în alte articole, eu sunt/eram proastă din aia naivă care credea că toţi oamenii sunt buni. Până când găsesc 2 colege admirându-şi ceasurile primite, nişte ceasuri mişto de la firme de care eu nu auzisem în viaţa mea, dar, pe vremea aia, googălind, am aflat că erau cam cât salariul meu pe 1 an. În plus, normal că nu credeam chestiile naşpa, când fetele m-au rugat frumos să nu spun altor colegi, pentru că asta au fost bonus la rezultatele foarte bune din firmă şi nu toată lumea munceşte aşa din greu.

Apoi am fost invitată într-un teambuilding. Doar eu, o colegă şi domnul director. Mă, teambuildingul nu se face cu toată firma? Zic şi eu… am refuzat politicos pe motiv că nu pot ajunge şi am început să îmi pun întrebări. La un moment dat, am făcut noi cu firma o ieşire la masă unde mi-a fost amintită “datoria” de cafea. Moment în care, fiind o doamnă, de la vârsta aia, am zis că e cazul să le povestesc despre o colegă de la firma anterioară care era foarte mândră de faptul că era amanta şefului. Lucru care mie mi se pare degradant. Şi am avut grijă să îmi exprim această părere de faţă cu toţi colegii.

Bineînţeles că rezulatele nu au întârziat să apară. În scurt timp, domnul director a plecat în concediu, dar mi-a lăsat vorba la resurse (in) umane că se fac disponibilizări. Am întrebat-o pe madame “de ce”. Mi-a zis că nu ştie. Doar domnul director ştie, dar este în vacanţă. Atunci a fost prima dată în care i-am dat sms. Şi voi ţine minte discuţia pentru totdeauna:

Eu – am înţeles că sunt dată afară şi aş vrea să îmi spuneţi motivul.

El – Andra, criza ne obligă să facem restructurări.

Eu – pot înţelege asta. Ce nu pot înţelege este de ce rămân în firma nişte persoane care nu ştiu să deschidă un excel sau să ataşeze un document pe mail.

El – stai liniştită, vor pleca şi acelea.

Eu – nu mă interesează să plece ele. Mă interesează motivul pentru care plec eu.

El – uite cum facem. Când mă întorc, bem cafeaua aia şi o să văd ce pot face pentru tine să îţi fie bine.

Eu – am înţeles care este motivul pentru care rămân femeile în firma asta şi nu mă interesează!

Şi cam aşa am rămas eu fără loc de muncă şi cu chirie de plată. Când puteam foarte bine să primesc ceasuri, parfumuri şi chiar maşini ca unele dintre dintre colegele mele (vreo 4-5 la număr). M-am întrebat mereu cum se simte să fii a 5a la coadă la uşa directorului general. Ce o fi în capul lor? De ce nu au nicio jenă, niciun pic de self esteem, unde ţi-e decenţa? Nu de femeie, ci de om!

Referitor la postările #metoo, am scris ieri pe fb că este o diferenţă între viol/abuz/hărţuire/atac/asalt/violenţă şi femeile astea care se trezesc hărţuite după ce au acceptat bani/funcţii/cadouri/case/maşini/roluri în filme. Asta nu este hărţuire. Asta este cea mai veche meserie din lume. La unul din share-urile postării am găsit un comentariu care spunea aşa “Nu e meserie, e supraviețuire. Te duci după resurse. Resursele sunt la bărbat, tre să ai de-a face cu ei. Atât de simplu e!”

Ştii care e chestia? Că mi-e scârbă să citesc aşa ceva. Pentru că, mă scuzaţi, dar de data asta nu voi fi o doamnă, din cauza unor curve, altele au de suferit atât în plan personal cât şi profesional. Pentru că suntem oameni şi generalizăm. Pentru că dacă te-ai fript cu ciorba, sufli şi în iaurt.

Şi când mă afectează pe mine personal, am dreptul să mă enervez. Cum mă afectează pe mine? Păi mă afectează dacă cineva ar putea crede că pot avea o relaţie materialistă. Pentru că da, există şi se înmulţesc femeile cu sponsori. Discuţie lungă şi pe multe categorii. Femeile care nu sunt în stare de mai mult în viaţa asta, dar nici nu se mulţumesc cu ce au. Aşa că pleacă la vânătoare de sponsori sau de fraierit fraieri. Ba un cesuleţ, ba un ineluş, ba o maşinuţă, ba o căsuţă, fiecare după posibilităţi. Asta e, nene, long term marketing strategy, nu ce facem noi la şcoală! Iar eu am fost întrebată de foarte multe ori dacă inelul, sau casa, sau maşina, sau pantofii sau genţile sunt de la vreunul. Şi asta pentru mine (mai în glumă, mai în serios) este o jignire. Pentru că singura persoană în lumea asta care m-a întreţinut a fost mama, plătindu-mi chiria până am putut să mă descurc singură. Şi, în caz că am avut nevoie de bani împrumutaţi, i-am dat înapoi până la ultimul leu. Şi pentru că rata la casa este pe 30 de ani când, la 1.80 şi kilograme de fotomodel, puteam foarte simplu să îmi găsesc un sugar daddy. Că sunt pe toate drumurile şi sunt şi foarte fraieri. Dar na… educaţia pe care am primit-o (în familia mea, aşa imperfectă cum a fost) m-a învăţat ce înseamnă decenţă, respect şi coloana vertebrală.

Şi da, mă afectează când există femei care se aruncă pe sau sub biroul şefului iar eu îmi pierd jobul dacă refuz avansuri. Pentru că, ghici ce? Nu este vina lor. A bărbaţilor. Este vina femeilor de teapa asta. Că ei nu sunt proşti să refuze. Şi da, voi avea mereu un ghimpe împotriva femeilor de genul ăsta şi nu mi-e jenă să recunosc. Pentru că faptele lor au nişte consecinţe. Pe care nu le plătesc ele. Le plătim noi, astealalte. Şi pentru că din cauza uneia de gen feminin, bărbaţii generalizează şi au impresia că dacă una e curvă, toate sunt. Pentru că ele i-au învăţat să primească pe tavă o bucată de carne în schimbul avantajelor materiale. Şi pentru că, generalizând, bărbaţii nu mai iau în serios un NU venit tot de la o femeie.

Aşa că, mă scuzaţi, dragilor, femeile de genul ăsta sunt de vină pentru jumătate din faptele bărbaţilor. Şi da, pentru că am lucat în firma respectivă, am fost întrebată apoi de câteva ori dacă am fost amanta domnului X, pentru că se pare că avea o reputaţie frumoasă. Nu, pisi, nu am fost. Că dacă aş fi fost nu aveam rate la casă şi nu conduceam un Fiat din 2010. Mă “aranjam” bine ca altele.

Aaaa…şi poate doriţi să recitiţi textul ăsta din luna martie. Despre cum un pshihopat libidinos cu blog, învăţa femeile cum să geamă în caz de viol, că poate scapă mai repede. AICI.