De la corporație la familie și înapoi. Când știi că e timpul?

Recunosc, textul este scris în vâltoarea emoțiilor de după schimbarea prefixului.

Data viitoare când va trebui să completez un formular de sondaj voi bifa căsuța cu 30 plus. 30 este cifra aia de la care aștepți, după spusele altora, un atac de panică. Nu l-am făcut din simplu motiv că l-am avut la 27 de ani.

Cum se simte la mine? Cred că la fel ca un certificat de căsătorie. Nu schimbă cu nimic situația dar te face mai conștient de ea. Recunosc că am început să îmi urmăresc prietenii și cunoștințele trecute de prag, pentru a le observa prioritățile. Nu prea mă ajută pentru că sunt multe, diverse și diametral opuse.

Nu cred că este o vârstă fatidică, nu cred că e jumătatea vieții, nu cred că s-a terminat copilăria. Doar că EU am început să am așteptări de la mine și de la oamenii din jurul meu. Altele decât cele avute până acum. Din alea serioase. Am început să fac planuri de viitor, să le pun pe hârtie, am început să prioritizez și să îmi doresc alte lucruri, am început să am rezoluții și pentru prima dată chiar să lucrez la ele. Am început să nu mai fac diverse lucruri (inutile și de umplutură) care nu mă împlinesc. Am început să mă rog să nu mai sune telefonul sâmbătă seară, am schimbat noțiunea de quality time, am tăiat de pe listă oameni de la care nu am nimic de învățat, am început să vreau mai mult de la mine și de la cei din jur, am început să văd multe lucruri cu alți ochi.

30-ul meu este la fel de zâmbareț, vesel, fericit, cu urechi de ren de Crăciun și pulovere roz, cu cărți de povești pe lângă cărțile de specialitate, cu desene animate pe lângă filmele psihologice, cu câte o cană de Nesquik pe lângă vinul roșu și cd-urile cu jazz, cu mai mult sentiment, cu mai multă calitate decât cantitate. Un singur lucru nu-mi convine. Nu-mi dau seama când au trecut. Din punctul meu de vedere, cred că cei 30 au trecut cam în 5 ani.

Am avut un sentiment destul de ciudat și temător în momentul în care am văzut pe facebook o fotografie cu un fost coleg împreună cu iubita și cățelul lor. Fix atunci am văzut un „pattern”. Sunt oameni cu tot felul de planuri, visuri, idei, proiecte, realizări, cariere. Sunt buni în ceea ce fac și asta îi împlinește. Se dezvoltă și își dedică întregul timp acestui lucru. Vorba părinților „tu trebuie să fii ce nu am fost noi”. Și pentru că nimeni nu poate face perfect zece lucruri în același timp, trebuie alegi.

Aici vine întrebarea mea. „Si de familie când o alegem?” Este foarte clar nu suntem părinții noștri ne facem familii la 20 de ani. Dar din păcate nu ni le facem nici la 30. atunci când? După 40? După 50? Oare la pensie, când vom avea mult timp liber, ar fi potrivit? Când?

Corporatiștii (termenul îl folosesc aleatoriu pentru a evidenția oamenii workoholici din care și eu fac parte) nu au timp (între noi fie vorba, timp îți faci dacă îți dorești cu adevărat). Corporatiștii, inainte de a avea o familie (și mă refer aici doar la cei care își doresc asta; nu cred ca e ceva gresit sa nu iti doresti) la 30 de ani nu sunt pregătiți. Mai au nevoie sa se dezvolte personal, profesional, spiritual, mai au nevoie sa obțină 2-3 promovari, o funcție mai înaltă, un business propriu, o casă, o mașină mai mare, să mai copilărească (barbații in special), să mai iasă in cluburi, să mai călătorească pe încă două continente.

Pe de o parte mama imi spune că nu vrea sa fie bunică tânără (deci nu mă grabesc). Pe de altă parte alții imi spun că le-ar fi plăcut să iși intemeieze familia pe la 25 de ani și nu după 35.

Și atunci stau și mă intreb. Cei care așteaptă – de ce așteaptă? De ce nu e niciodata timpul potrivit? De ce în continuare suntem prea tineri? De ce în continuare stăm si facem bugete la ora 8 seara? De ce ne e frică de angajament și responsabilități în afara biroului?

Și incă ceva. Când știi că e timpul?

Foto:pixabay