Aseară eram asa…intr-o stare. Și am zis că rămân acasă. M-am pus pe canapea și am deschis televizorul. După 5 minute de știri, m-am simțit nelalocul meu. Nu eram unde trebuie. Trebuia să fiu acolo unde erau oamenii împreună. Printre cei 180.000 de oameni din fața guvernului. Aşa că m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă.
Întotdeauna mi-a plăcut “impreună” dar parcă niciodată nu i-am simțit mai mult forța ca zilele astea, în piață. Mobilizarea asta mi s-a părut unfuckingbelieveble. Mobilizarea asta este despre vise, despre a crede, despre a spera, despre mai bine, despre normalitate, despre bun simț, despre omenie, despre atitudine, despre drepturi după atâtea îndatoriri, despre datoria noastră, despre vocea noastră, despre viitor.
Din păcate, încă mai există oameni care nici măcar nu încearcă să înțeleagă despre ce este vorba. Este vorba despre ÎMPREUNĂ. Pentru că ne-am strâns 180.000 300.000 într-o piață și ne-am strâns peste 300.000 600.000 intr-o țară. Ne-am strâns pentru că am tăcut destul și am înghițit prea mult. Ne-am strâns pentru că, după 27 de ani, am avut curaj.
Nu ne-am strâns acolo să cerem salarii de mii de euro de la stat, nici vile cu piscine, nici racordarea chiuvetei la lapte și miere, nici mocăciuni, nici bani de la Soros, nici ulei, nici făină.
Ne-am strâns acolo pentru că vrem o țară normală. O țară în care să nu existe ordonanțe pentru ca demnitarii să poată fura legal, o țară în care nu eliberăm criminali pentru că închisorile sunt suprapopulate (really? dacă nici ăsta nu e un semn de întrebare?!), o țară în care nu trecem cu vederea crimele împotriva umanității, o țară în care nu luăm de la săraci să mai punem la pensia bogaților, o țară în care nu poleim biserici cu aur ci facem spitale să nu murim pe capete în medii insalubre, o țară cu drumuri decente, apă potabilă și canalizare. În schimb avem o țară în care firescul ne miră. O țară care ne-a învățat să plecăm capetele și să închidem ochii.
Avem o țară care ne violează în mod repetat, iar în cazul în care ridicăm puțin ochii din pământ și vocea, își cere scuze că să ne închidă gura și să o ia de la capăt în liniște.
De ce mai ieșim? Pentru că nu s-a terminat. Pentru că nu trebuie să uităm. Pentru că nu putem crede la nesfârșit promisiuni mincinoase.
Pentru că EI, oricare ar fi acolo și oricare ar ajunge acolo la un moment dat, trebuie să înțeleagă că AȘA NU. Trebuie să înțeleagă că ne-am săturat să fim sclavi pe plantație și victime care suferă în tăcere. Trebuie să înțeleagă că poporul nu e al lor. Și nici țara nu e a lor. EI sunt ai poporului. EI sunt ai țării. Și cine nu înțelege asta nu are ce cauta acolo.
Săptămâna asta am fost mândră de oameni. Și, pentru prima dată am avut speranța și sentimentul că se poate. Că suntem toți acolo pentru același lucru. Zi de zi. Suntem acolo. Și vrem același lucru. Și de data asta, după 27 de ani, suntem dispuși să facem ceva pentru asta. Să luptăm. Să luptăm pașnic. Să fim acolo și să ne apărăm drepturile. Să fim acolo și să vorbim, pentru că de tăcut, am tăcut prea mult. Să fim acolo și să ne facem auziți. Și dacă nu le convine ce avem de spus, să plece. Noi rămânem. Noi rezistăm. Și dacă aleg să ne ignore (până când??), ne aud alții mai puternici.
Poate ne dăm seama într-un final că NOI suntem milioane. Poate ne dăm seama că într-un stat democratic, poporul face legea.
Da, zilele astea m-am hrănit cu idei și speranțe. Și eu sunt destul de sensibiloasă la niște lucruri. Și m-a fericit tare mult bula asta formată. M-a fericit pentru că nu mai credeam în ea, nu mai credeam că se poate. Pentru că suntem din ce în ce mai răi, mai egoiști, mai singuri. And then this happened. 5 7 zile de piele de găină, 5 7 zile în care mi-a revenit speranța și încrederea în oameni. În oameni ÎMPREUNĂ!
O lume întreagă vorbește despre noi. O lume întreagă a văzut ce putem face împreună. O lume întreagă e alături de noi.
Acum vezi? Contăm. Contează fiecare dintre noi. Cu fiecare suflet din piață se face istorie. Fii acolo. Împreună o să fim bine. Suntem ceea ce alegem să facem și suntem ceea ce alegem să fim. Împreună!
Acesta nu este un text anti PSD ( cu toate că “afarăifrigşiinnoratmuiedragnea”). Acesta este un text anti comunism, anti dictatură și anti bătaie de joc.
Ne vedem și azi!
După 5 ani și jumătate…
Sunt dezamăgit. Nivelul de lichelism și ticăloșie e si mai mare… Iar USL 2 (că nu pot să-i spun altfel) a depășit de mult limita bunului simt. Într-un fel este mai rău ca în 2017…
Și totuși rămân consecvent ideilor de atunci… Condamnat să votez răul cel mai mic voi face asta până la capăt… O tot fac din 1990 încoace. Și incerc si sa îmi fac datoria cat de bine pot pentru „studenții mei”. Nu vad ce altceva as putea sa fac că să-mi păstrez respectul față de mine însumi.
Am fost multi atunci? Așa credeam. Și totuși, acum mă gândesc că am fost atât de puțini… Dar am însemnat ceva… Si asta contează!
Da, același lucru îl simt și eu. Și dezamăgire, și nervi, și revoltă și tot. Nu pare să mai ieșim din gloata asta politică ce dovedește în continuare că toți au cam aceeași agendă. Cred că asta este singura soluție. Să ne facem partea de bine și să încercăm să rămânem sănătoși la cap.