M-am trezit într-o zi mai bătrână decât îmi aminteam. Am stat să mă gândesc, că atunci când te întrebi “oare ce-am mâncat ieri dimineață?” doar că că eu mă întrebam “unde s-au dus ultimii zece ani”. Nu știam unde s-au dus, nu știam pe ce s-au dus. Știam doar că mi-au rămas drept dovadă niște chestii materiale și niște oameni care îmi erau aproape de când lumea. Dar nu-mi aminteam decât vag ceea ce se întâmplase și cum trecuseră anii aia.
Am fost mereu pe fugă. Pe la 10-15 ani nu-mi doream decât să mă fac mare mai repede. Grăbeam pasul spre într-acolo. După 20 de ani începusem déjà să alerg. Nu știu dacă alergăm spre timp, pentru că nu mai țin minte. Cred că alergăm spre materie. Spre material. Spre palpabil. Eram într-un carusel, viu colorat, plin de animăluțe colorate, plin de oameni dragi, plin de emoție, plini de râsete și învârteală, plin de scandări “mai repede, mai repede”. Știu că m-am învârtit atât de mult și am râs atât de mult încât atunci când nu mă durea burta de râs, îmi dădeau lacrimile. Ce nu știu ,este cum a trecut timpul. Ce nu știu este dacă am apreciat la adevărata valoare tot ce s-a întâmplat, dacă am prețuit fiecare moment, dacă m-am bucurat de fiecare clipă, dacă tot ce nu mai țin minte nu este atât de important sau am trecut eu prea repede prin moment și am uitat să îl trăiesc astfel încât să aibe el, momentul, timp să mi se întipărească acolo unde trebuie.
Cred că de asta mă oftic cel mai tare. Nu aș schimba niciun fir din viață, nimic, nici pe alea bune și nici pe alea nașpa. Dar mă oftic că nu suntem învățați să apreciem mai din timp. Da. Ăsta este singurul lucru care mă oftică. Recunosc, mi-ar fi plăcut să mă învețe cineva să apreciez timpul, copilăria, înghețata, vacanțele, râsetele, săruturile din scara blocului, prima plimbare de mână, zilele în care nu aveam nimic de făcut, mersul la țară în liniște, statul desculță, scrisul de mână, orele de română. Mă gândesc că poate le-aș fi simțit altfel.
Și în ziua aia în care m-am trezit mai bătrână am oprit lumea. M-am oprit pe mine dar caruselul se învârtea. M-am oprit să respir. Și să fac o pauză. Cu greu am înțeles și mai greu am acceptat că am nevoie de o pauză. Nu știu dacă avem cu toții. Eu am. Și îmi plac pauzele. Sunt bune. Așa că atunci când sunt în dubii și nu știu ce să fac iau o pauză și respir. Atunci când mă enervez din cine știe ce motive iau o pauză și respir. Atunci când sunt obosită iau o pauză. Atunci când sunt stresată iau o pauză. Atunci când nu știu ce vreau iau o pauză. Și respir și ascult și privesc și tac și înțeleg și văd mai bine. Iar când nu iau o pauză sunt în carusel. Și râd și mă învârt și profit de ceea ce am înțeles atunci când eram în pauză să văd și să simt cum trebuie.
Like, like!
mulțam, domnule 🙂