Longevitatea e iubire.

Sigur asta este. Longevitatea este iubire. De tot și de toate. Tot ceea ce iubești traiești prin tine și tu trăiești prin tot mai departe. Este bucurie, este extaz, este sclipire de ochi, este calm și liniște.

“Fă-mi o favoare, du-te si implinește-ți dorințele”. Ar fi frumos să facem asta, nu? Ar fi frumos să ne hotărâm dracului o dată ce iubim, ce vrem, cu ce rezonăm, ce ne face să dăm pe afară și ce ne dorim. Cam asta e cel mai greu de făcut. Și mai greu e să acceptăm, să recunoaștem, să conștientizăm. Dar cred ca merită tot efortul. Să treci prin tine, să te străbați, să te descoperi, să te cunoști, să te găsești. Și apoi să iubesti și să te iubești.

“Iubiți ce vreți, dar iubiți! Nu există dezastru mai mare decât infirmitatea inimii”. Știi, oamenii cred ca iubirea se referă la partener. Unii cred că dacă nu iubesc PE cineva, nu iubesc. Trist. Unii încă nu știu că poți să iubești soarele și luna, că poți iubi ziua sau noaptea, că poți iubi ploaia și cizmele de cauciuc, că poți iubi viața în clipele ei bune și în clipele rele, că poți iubi oamenii pe care îi cunoști sau pe care nu-i cunoști, că poți iubi copiii tăi sau ai altora, că poți iubi un anotimp, o țară, o mare, un lac, o casă a bunicilor, o experiență de viață. Și cel mai trist mi se pare că oamenii nu știu că se pot iubi pe sine.

“Tinerețea în sine e o sărbătoare, dar când ințelegem asta e prea tarziu.” Pentru că suntem orbi și superficiali și ne victimizăm. Pentru că e mult mai simplu să urăsti capra vecinului decăt să o hranești pe a ta. Pentru că facem comparații și generalizăm. Pentru că e mai ușor să fii o victimă decât un luptator. Pentru că e mai ușor să te ascunzi decât să te joci. Pentru că e mai sigur să play it safe decât să riști să câștigi. Pentru că uităm ca viața ne-o facem noi și atunci când dăm vina pe viață, déjà am pierdut jumate din ea.

“Am trăit în teatru zile de plenitudine, de fericire, de lumină, zile de neuitat sub semnul unei permanente și neobosite căutări”. Da, cred că ăsta este un alt secret. Să fii neobosit în căutare. Să îți păstrezi curiozitatea, curajul și exuberanța pe care o aveai la 10 ani. Să cauți fără să te gândești că nu vei găsi, să pleci în aventuri fără să te gândești că poate eșuezi, să dai tot ce poți și ce ai mai bun ca la “țară, țară, vrem ostași” când 4 persoane nu erau destule să te oprească dacă voiai să treci de ele. Să te ridici repede de câte ori cazi. Să nu rămâi jos decât dacă ești puțin obosit. Să revii mereu la ce îți dorești, la ce îți place, la ce iubești.

“Fericirea se strecoară uneori pe o ușă lăsată deschisă fără să îți dai seama”. Și nu o vedem. Și nu o recunoaștem. Și nu o acceptăm. Pentru că nu a venit când am vrut, cum am vrut și pe ușa care trebuie. Pentru că vreau ca mine și pentru că vreau acum. Și orice altceva nu contează. Și pentru că prefer confortul zonei mele fericirii cu care nu știu să mă comport. Dacă te face fericit mai contează de unde, cum și când?

 Teoria mea este că longevitatea se datorează actului iubirii. Suntem născuti pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ți impun să joci, să iubești ce iubesc eu, ci să iubești ce iubești dumneata, dar să iubești cu adevărat. Cred că ăsta e marele mister: iubirea. Dacă oamenii ar putea să-și insusească asta, lumea ar fi o bucurie. – Radu Beligan

RIP maestre. Mă bucur că te-am văzut de căte ori am avut ocazia și că m-am bucurat de tine cât ai fost printre noi.