Am perioade în care fac cure de teatru. E ca la mâncare. Asta cere organismul, asta îi dau. Și îi dau până simte că și-a făcut plinul. Ceea ce s-a și întâmplat în ultimele două luni.
Pe lângă faptul că de vreun an/doi e o nebunie și buluc la casele de bilete (un fenomen pe cât de mișto, pe atât de interesant) am remarcat și o generație tânără de actori care efectiv pare că ard de pasiune pe scenă. Și se vede. Și se simte. Și oamenii au început să se “bată” pe bilete. Mergem într-o direcție frumoasă rău pe partea asta artistică.
Așa. Acum să vă povestesc și ce am mai văzut. Despre unele am scris pe fb, despre altele nu am apucat, așa că fac lista aici să rămână pentru inspirație. Am pus și link către spectacole la fiecare titlu că poate vreți să vă luați bilete.
Cine l-a ucis pe tata. Teatrul Metropolis.
Regia – Andrei Măjeri. Actori – Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga , Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu.
Am prins bilete chiar la primele apariții. Mă bucur tare când nimeresc bilete la un spectacol despre care nu știe nimeni nimic, ca apoi să văd că se transformă într-o nebunie. Acum văd că e sold out până prin vară.
“Nu mai pot să vorbesc, pot doar să țip.” “Poate nu suntem suma lucrurilor pe care le-am făcut și suntem suma lucrurilor pe care nu le-am făcut.” “Așa a fost să fie…”
Am văzut “Cine l-a ucis pe tata” și, la final, am aplaudat cum n-am mai aplaudat de foarte mult timp. Bine, m-am și jelit, dar am și luat spectacolul foarte personal pentru că în perioada aceea s-a dus și taică-miu.
Sinopsis – familia aia tradițională crescută fizic, nu psihic; tatăl mut pentru că bărbatul nu trebuie să aibă emoții, mama care face cât știe și cât poate fără să comenteze, copiii cu dorințe, vise, nevoi, vor să fie ascultați, înțeleși, vorbiți, luați în brațe. Copii care vor doar afecțiune. Alcool, violență, prefăcătorie, vezi că ne știe satul, vezi că ne văd vecinii, bărbații adevărați joacă fotbal nu citesc, bullying, masculinitate toxică, și mai multă violență, rușine și frică. Totul e rușine și frică în neam și din generație în generație. Și fiecare crește singur, cât poate și cum poate, pentru că nimeni nu a crescut într-adevăr pe nimeni niciodată mai bine.
Actorii și regia – absolut perfecte. Foarte new age punerea în scenă, dar s-a simțit fiecare moment. Și băieții care au jucat foarte, foarte, foarte bine pe tot! Pe gesturi, mimică, voce, priviri, încordarea mușchilor, coregrafie, tot! Este al doilea spectacol, anul acesta, la care mă ia prin surprindere regia. Pentru că este total neașteptată și în același timp extraordinar de declarativă.
Las poza asta de la scena care m-a rupt de tot. Copiii, paharele de apă și boala tatălui.
p.s. Adelin Tudorache este nominalizat la premiile Uniter pentru cel mai bun debut, iar Andrei Măjeri pentru cea mai bună regie.
Regia – Silviu Purcărete. Cu: Claudiu Bleonț, Marius Manole, Marius Bodochi, Lari Giorgescu, Mircea Rusu, Alexandru Potocean, Paul Chiribuță.
Sinopsis – Gertrude, regina – mamă, mama lui Hamlet într-un tablou despre vină, minciună, adulter, crimă.
Sunt spectacole cu poveste care îți rămân în suflet și îți ridică pielea de pe mâini. Sunt spectacole cu decoruri de poveste. Sunt spectacole banale și liniare. Sau sunt spectacole pe care nu le uiți niciodată. Gertrude este un spectacol cu o regie de la care nu mi-am putut lua ochii. Decorurile lui Dragoș Buhagiar merg pe un minimalist sobru, pe alocuri macabre și în același timp mesmerizing. Se întrepătrund absolut senzațional cu viziunea lui Purcărete. Claudiu Bleonț este o minune și aș revea spectacolul doar pentru el. Piesa însă, sau mai bine zis reinterpretarea lui Radu F. Alexandru a fost pentru mine goală, insipidă și total nenecesară. Cred că la fel de bine ar fi mers și un spectacol mut folosind regia și scenografia actuale. Nu-mi dau seama dacă a fost un spectacol bun sau nu, am văzut păreri împărțite. Ce știu este că în afară de “cuvinte”, tot ce s-a întâmplat pe scenă m-a ținut cu sufletul la gură.
Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Șerban Pavlu, Ana Ciontea, Florentina Țilea, Richard Bovnoczki. Regie: Andrei și Andreea Grosu.
Sinopsis – Eugene Ionesco și întâlnirea cu moartea. Pentru că e inevitabil, pentru că toți suntem pe acest drum și cu toții vom ajunge acolo mai devreme sau mai târziu. Dar ajungem împăcați sau mai tragem de timp? Suntem curajoși sau ne e frică? Ajungem singuri sau avem oameni prin jur?
Un spectacol despre frică, groază, tristețe, bucurie, dorința de a trăi, despre amintiri sau resemnare. Un spectacol în care Victor Rebengiuc amplifică și mai mult emoțiile. Nu știu cum a fost pentru alții, pentru că frumusețea teatrului e că ajunge la fiecare într-un mod diferit, dar să-l aud pe Victor Rebengiuc spunând “Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!” pe mine m-a omorât încet. “Regele moare” este un exercițiu pentru noi, spectatorii, pentru a ne familiariza cu ultima stație, pentru a face pace cu viața, cu trecutul, cu amintirile, în timp ce vedem un personaj demn ce nu vrea să își accepte finalul, stârnind valuri de milă și companiune.
Și la un moment dat, când se așează tăcerea aia peste sală și peste tine, nu-ți dai seama dacă este a ta, a altora sau o tăcere comună și grea. Și începi să te gândești la moarte, a ta sau a alor tăi, și ți se strânge stomacul și doare tot, dar parcă ai vrea să iei actorii în brațe și să le spui că e doar un spectacol. Și nu știi ce să faci mai întâi – să ștergi o lacrimă, să asculți ce vine de pe scenă, să îți ții respirația, să te chircești de stomac. Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț. Nu ar putea fi “Regele moare” fără ei.
Pterodactili. Teatrul Excelsior.
Cu: Dan Pughineanu, Ioana Niculae, Alex Popa, Mihaela Tofimov, Doru Bem. Regia:Radu Iacoban. Spectacol în premieră pe țară.
Cu toate că unora li s-a părut comedie neagră sau tragi-comedie, mie mi s-a părut o poveste despre tot ce e mai greșit în lume. Și în familie. O familie în care unul din copii are SIDA, un alt copil cu niscaiva probleme, o iubire sau mai multe iubiri false, un gay, o mama absorbită doar de ea însăși și de bani, mulți bani și shopping, tentative de incest, un tată nepăsător care trăiește în lumea lui, cu fanteziile lui. Foarte puțină luciditate și foarte mult egoism. Auzisem că se țipă în spectacol. Într-o familie disfuncțională asta nu e țipat, asta e normalitatea.
Este un spectacol foarte apăsător cu un decor comic la care mie nu mi-a venit să râd. Probabil din respect pentru poveste. E dark și creepy. Nu avem în familia asta niciun pic de înțelegere, de empatie, de candoare, de interes unul pentru altul. E trist și egoist aerul. Și fiecare e pentru el, pentru problemele lui și pentru propria realitate. Avem și sinucideri. Avem și costume sexy de menajeră. Avem trăit în trecut și refuzul prezentului, avem lipsa realității.
Pe cât de dur este spectacolul pe atât de complet, complex și colorat l-am văzut. Fiecare actor își trăiește personajul de nu știi pe cine să urăști sau să îmbrățișezi spunându-i că va fi bine.
Domnul Ibrahim și Florile din Coran. Metropolis.
Cu: Marian Râlea, Vlad Logigan, Gavril Pătru, Magda Catone, Elena Penescu, Dana Rusu. Regia: Chris Simion-Mercurian.
Frumos rău de tot spectacolul. Calmant. Și cald. Ca o îmbrățișare. Chit că subiectul nu este neapărat fericit, spectacolul te încălzește pe tot parcursul lui, zâmbești mult și te întristezi puțin. Aș vrea să spun candid, dar nu-mi plac deloc eforturile generate de cuvintele pompoase folosite în prea multe recenzii din care nu înțelegi nimic.
Vlad Logigan și Marian Râlea fac o echipă su-per-bă!! Superbă!
Vlad Logigan este Moise, copilul vesel și trist, plin de viață, plin de curiozitate, naiv dar și sufletul familiei, sau cel puțin a ce a mai rămas din ea. Este copilul curios sau răzbunător, este copilul care zâmbește sau care fură conserve. Este copilul dezamăgit de viață, de familie, care ia vina asupra lui. Este copilul care își caută sensul sau care caută un sens. Este copilul care își găsește în altă parte iubirea care lipsește acasă. I se potrivește atât de bine rolul! Și transmite prin voce, gesturi, mimică fiecare stare care ajunge perfect la public.
Marian Râlea este maestrul. Băcanul arab cel înțelept și răbdător, învățătorul și iubitorul, cel care îl învață să zâmbească, viitorul tată, omul care, de pe scăunel, i-a fost familie când a avut nevoie. Foarte, foarte bine distribuit în acest rol.
Cover photo by Rob Laughter on Unsplash. Alte fotografii de pe paginile oficiale ale teatrelor sau făcute de mine.
Trackbacks & Pingbacks
[…] Episodul 1 aici. Episodul 2 aici. […]
[…] Episodul 1 e aici. […]
Leave a Reply
Want to join the discussion?Feel free to contribute!