Hedwig and the Angry Inch. Metropolis.
Cu: Tudor Cucu Dumitrescu, Ana-Maria Ivan, Irina Cărămizaru, Cristina Danu, Johnny Bica, Andrei Paraschiv, Ciprian Pop, Vlad Vedeș. Regia, costumele și coregafia: Răzvan Mazilu. Decorul: Adriana Grand.
Sinopsis – „Hedwig and the Angry Inch” spune povestea unei existențe contorsionate între căutarea succesului pe scenă și găsirea împlinirii într-o existență zbuciumată și nonconformistă. Încercările incredibile prin care trece Hedwig, dar mai ales asumarea și sensibilitatea cu care le dezvăluie publicului pe acorduri de rock, au făcut ca în jurul piesei să se țeasă o aură de cult pentru iubitorii genului de musical. Hedwig nu este un manifest pentru un anumit tip de sexualitate, ci o experiență teatrală cu un mesaj profund uman ce îndeamnă la deschidere și empatie față de suferința pe care o resimte, de fapt, fiecare ființă umană.
E ceva frumos, frumos, frumos de tot spectacolul acesta!
Dacă ar avea cineva nevoie să folosesc puține cuvinte, aș putea spune că regia, costumele și scenografia sunt semnate Răzvan Mazilu și s-ar înțelege tot.
„Hedwig and the Angry Inch” este musical. Dar mai bine aș spune un spectacol concert. Piesa nu este una foarte fericită, dar spectacolul te umple efectiv de viață. Îți vine să zâmbeșți încontinuu, să aplauzi o dată la câteva minute, să asimilezi în liniște ce se întâmplă pe scenă sau să cânți împreună cu actorii.
Hedwig – Tudor Cucu Dumitrescu e perfect. Este atât de bine în rol încât la un moment dat ți-e greu să deosebeșți actorul de personaj. Este chimie, este voce, este pasiune, arde acolo în fiecare minut. Și este încă o față nouă pe care am de gând să o urmăresc și să o caut în alte spectacole. Yiyzhak – Ana Maria Ivan, are un personaj mai retras, însă și ea o voce superbă care, la final, îți străbate toată pielea.
Mă bucur mult de musical-urile de la noi. Am mai spus că tot ce înseamnă Răzvan Mazilu trebuie văzut, trebuie absorbit, trebuie predat și trebuie aplaudat. Decorul iar a fost ceva de mi-a atras atenția. Pentru că din primele minute m-a trimis într-un bar din Berlin. Și ghici ce? Acțiunea se desfășura de-o parte a zidului. În Berlinul de Est. Povestea lui Hedwig este despre căutarea jumătății, despre schimbarea de sex, despre pasiunea pentru muzică, despre renunțarea la o parte din tine pentru libertate. Despre caramele. Și este ceva de văzut și de bucurat.
Cu: Lucian Ionescu, Oana Predescu, Ana Udroiu, Mihai Cheregi, Mihai Mitrea, Oana Pușcatu, Mircea Alexandru Băluță, Maria Alexievici, Doru Bem, Dan Pughineanu, Andreea Hristu, Iulia Samson, Loredana Coșovanu, Alex Popa, Dan Clucinschi, Ovidiu Ușvat. Regie, coregrafie, costume: Răzvan Mazilu.
M-am mai declarat îndrăgostită de tot ce face Răzvan Mazilu. Și, văzând musical-uri câțiva ani și pe Broadway, pot afirmă că tot ce am văzut până acum semnat Răzvan Mazilu poate câștiga lejer un Tony Award.
La Familia Addams nu avem sinopsis că nu are rost. Avem în schimb doar cuvinte de laudă. Toate la superlativ. Zâmbet circular timp de două ore jumate și o mare curiozitate pentru fiecare personaj în parte.
Lucian Ionescu este Gomez și este ales cum nu se poate mai bine. Mișcările, mimica, gesturile, postura, timbrul vocal, totul respiră Gomez. Chiar îmi spusese cineva că joacă și în „Hedwig and the Angry Inch” și că trebuie musai să îl văd acolo că e perfect. Acum că l-am văzut aici, sunt sigură!
Oana Predescu este Morticia și vai, Doamne! Așa pereche potrivită fac, atâta feminitate și pasiune, așa mișcări și postură, privire și dans, unduiri ale mâinilor. Nu, că nu am destule cuvinte la mine prin care să spun că e ceva superb ce se întâmplă pe scenă de la Excelsior.
De ce spun că sunt îndrăgostită de tot ce face Răzvan Mazilu? Pentru că la el totul e la superlativ. Se vede și se simte. Se vede și se simte prin fiecare personaj, prin fiecare mișcare de mână, prin fiecare ridicare de sprânceană, prin fiecare costum. Pentru că fiecare actor este ales pentru rol de parcă s-a creat și s-a măsurat la milimetru. Pentru că nu există actor principal sau secundar. Pentru că toți ard pe scenă în fiecare minut, pentru că toți trăiesc povestea, pentru că toți sunt la fel de importanți și pentru că spectacolul ar fi incomplet și fără cel mai mic zombie.
Nu am avut cum să nu-mi aminte de Beetlejuice, pe care l-am văzut pe Broadway, unde o scenă macabră în non culori îți poate colora și înveseli inima în fiecare minut.
p.s. Doi ani am pândit bilete aici!
Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals. TNB.
Cu: Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Lari Giorgescu, Răzvan Oprea, Florin Călbăjos, Mihai Calotă, Cosmin Dominte, Aylin Cadîr, Ada Galeș, Ciprian Nicula, Silviu Mircescu, Daniel Lupeș, Andrei Bană, Claudiu Crișan. Regie: Botond Nagy
Sinopsis – undeva în fosta Iugoslavie doi părinți mângâie niște păpuși, un băiețel și o fetiță. Copiii lor dispăruți. Probabil morți. Războiul. Această temă actuală, această realitate care se întâmplă lângă noi, cu toate că piesa lui Matei Vișniec are 23 de ani. Părinți care își caută copiii printre granițe, prin păduri, prin pământ. Doliu și nebunie. Și insistență.
Culori reci pe scenă, părinți care își plâng copiii în timp ce nu renunță la căutare. Părinți care se susțin fizic și psihic în drumul ăsta cu final incert. Rămășițele războiului, granițe și delimitări, migrație, trafic de persoane, bordeluri colorate, o Europa tărâtă prin toate locurile. Război și paiete roz, război și platforme roz, găuri în acoperiș, urlete de durere, păpuși de lemn, furie și neputință, fantome ale trecutului, fantome ale copiilor, oase îngropate.
Un spectacol foarte complex și foarte complet. Cu elemente care leagă bine trecerile până când , dintr-o dată, te afli într-un alt plan, și apoi altul, și apoi altul. Mi s-a părut un spectacol foarte bine realizat din punct de vedere tehnic. Foarte corect și pe alocuri impresionant. Cu multe elemente dinamice. Din punct de vedere emoție, la mine nu a ajuns nimic. Nu m-a durut, nu m-a bucurat. Chiar mi-a mai spus cineva că nu simte deloc chimie cu doamna Maia Morgerstern. Sunt curioasă dacă l-a mai văzut cineva și cu ce feeling a rămas.
Cu: Gheorghe Ifrim, Oana Tudor, Manuela Ciucur, Paula Niculiță, Andi Vasluianu, Cornel Scripcariu, Lucian Ifrim. Text și regie: Mimi Brănescu.
Sinopsis: Tolstoi spunea că fiecare familie e nefericită în felul ei. În noul spectacol al Teatrului Bulandra, regizorul și dramaturgul Mimi Brănescu ne invită, la rândul său, să explorăm, cu umor incandescent și ironie, această poveste veche de când lumea – a relațiilor familiale complicate și a firelor emoționale din trecut care ajung să încâlcească prezentul.
Family.exe este o comedie tragică și enervantă. Comedie pentru că e funny când ești spectator, enervant când ți se întâmplă ție. Laurențiu a făcut un accident nasol. S-a răsturnat cu mașina. A crezut că moare. Și și-a sunat familia. Nu i-a răspuns nici soția, nici sora, nici mama, nici cel mai bun prietem. Fiecare era mult prea ocupat cu propria viață, cu mers la sală, cu mers la shopping, cu savurat o limonadă, cu “dă-mi sms că nu-mi place să vorbesc la telefon”. Laurențiu era cel mai realizat din familie. Atât de realizat că îi întreținea pe toți. Era vaca de muls și nu voia decât să fie apreciat. Ca soț, ca fiu, ca frate. Laurențiu, exagerezi! Te superi degeaba. Hai că nu ai murit! Data viitoare sună mai mult. Sau dă un sms. Hai că am pierdut și clasa de yoga din cauza ta. Pentru asta ne-ai adunat aici? Să ne reproșezi că nu am răspuns la telefon? Laurențiu a realizat că “sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine”.
Laurențiu suntem mulți. Suntem mulți care dăm celor care nu ne apreciază în speranța că o vor face. Piesa este foarte bună și, vorba aia, cazurile sunt reale. Ai zice că e o comedie îmbinată cu dramă. Avem prostul care nu gândește, dar se bagă în seamă, avem mincinoșii, avem nepăsătorii, avem (ne)vinovații, avem trădătorii, avem workoholicii. Un spectacol simplu dar reușit la care razi amar și te regăsești cu siguranță în cineva.
Cu: Marius Manole, Silviu Biriș, Aylin Cadîr, Emilia Popescu, Mircea Rusu, Tania Popa, Medeea Marinescu. Regie: Gelu Colceag
Sinopsis: În Soho, cartierul londonez al teatrelor de revistă, seducătorul gangster Mackie-Șiș se bucură din plin de cuceririle sale ducând la altar pe Polly, fiica lui Peachum ‒ „regele” cerșetorilor. Simțindu-și afacerea în pericol, soții Peachum pornesc un „război” împotriva temutului interlop care, cu ajutorul poliției, e întemnițat și condamnat la moarte prin spânzurare. Ca prin minune, Mackie este salvat de un ordin de grațiere al Reginei proaspăt încoronate, care îl primește în rândul nobilimii, numindu-l Cavaler!
În primul rând trebuie să spun că am văzut deja spectacolul lui Răzvan Mazilu în urmă cu vreo doi ani (dar vreau să îl revăd). Nu aș vrea să fac comparații între spectacole că nu frumos. Sau poate e. M-am dus total lipsită de așteptări după o grămadă de păreri văzute pe grupul de teatru. Mie mi s-a părut un spectacol foarte drăguț. Nu extraordinar, nu de ridicat pielea pe mâini, dar drăguț, corect, muncit și creativ. Mi-a plăcut și regia lui Gelu Colceag. Foarte diferită. A mers pe culori neutre și “jegărite”tocmai pentru a exprima mizeria, adevărată sau studiată din lumea cerșetorilor (la Mazilu totul e glamour).
Mi-au plăcut personajele, cumva au fost interpretări cinstite și curate și au format un tot unitatar simpatic la care am avut foarte multe momente de zâmbet. Am luat totul așa cum a venit, fără să mă gândesc la ce văzusem cu doi ani înainte. Și mi-a plăcut fiecare moment în parte, (aproape) fiecare costum. Acum, recunosc, am văzut câteva scăpări și ieșiri din ritm atât ale unor actori cât și de vreo două ori ale orchestrei (live, în fața scenei). Dar și orchestra a fost un nice touch. Interesant a fost că scena a fost mare și trecerile prin poveste nu s-au simțit “îngrămădite” ca la Excelsior. Mi-au plăcut momentele de narațiune ale grupului de cerșetori. Mi s-a părut că fiecare moment în parte a fost gândit și calculat foarte atent, vizualizat coloristic, un vision board viu cu un ventrilog invizibil. All în all, chiar a fost foarte drăgut și altfel. Eu zic că e de mers la amândouă pentru că, chiar că e aceeași piesă, aveți de văzut două spectacole diferite, cu regii diferite, scenografii diferite, coregrafii diferite. Până și culori diferite.
Am lăsat și link-uri în fiecare titlu în caz că vreți bilete.
Cover photo by Rob Laughter on Unsplash. Celelalte fotografii de pe paginile oficiale ale teatrelor.
[…] Episodul 1 aici. Episodul 2 aici. […]