Opinie

Suntem atât de falși încât doare.

Written by: 3 Comments

Știi momentul ăla în care ești prea plin? Nu, nu în stomac. În cap.

Poate e tensiune, poate e aglomeraţie, poate au venit prea multe, poate nu ai avut concediu de foarte mult timp în care să-ți odihnești creierul și corpul, poate vrei o pauză din aglomerația cotidiană, poate vrei să pui pauză lumii și să cobori puțin, să te descarci și apoi să dormi. Poate vrei să alergi prin pădure, doar tu cu gândurile tale și să-ți oxigenezi creierul, poate vrei să stai pe o insulă pustie doar tu cu tine, în liniște, poate vrei să faci yoga sau să meditezi, să-ți golești capul de orice, poate vrei să te descarci în fața unui sac de box. Sau poate doar vrei să plângi. Să plângi juma’ de oră, apoi să te dai cu ruj și rimel și să o iei de unde ai rămas cu și mai multă putere.

Ce voiam să întreb. Știe cineva când a apărut ideea că nu e frumos să plângi? Chit că ai 5 ani și ți-ai julit un genunchi, chit că ai 30 și ți-a murit cineva drag, ți-ai rupt un picior, ești în prag de burnout sau pur și simplu plângi la un film, replicile sunt aceleași “nu e frumos să plangi”, “e rușine, te vede lumea”, “nu plânge că te faci de râs”.

Am plâns de bucurie, am plâns de fericire, am plâns de supărare, de nedreptate, de oboseală, de prea mult. Am plâns când mi-a murit cineva (rudă, coleg, prieten, sau cei de la Colectiv), am plâns de ciudă, de oftică, am plâns pentru că suntem lași și ipocriți, am plâns pentru că am vrut să scot din mine niște emoții care nu aveau cum să iasă altfel. Am plâns chiar dacă “nu e frumos”. Am plâns când viața a fost nedreaptă, oamenii au fost neoameni, am plâns când am sperat și am plâns când nu mai aveam nicio speranță și nu știam cum să o iau de la capăt. Am plâns, m-am descărcat, apoi m-am pus pe ce aveam de făcut.

Din când în când mai plâng. Și nu mi-e rușine. Și am un umăr pe care plâng. Este omul pe care pot să îl sun, sau să îi scriu oricând și să îi spun “vreau să plâng”. Și e acolo de fiecare dată și înțelege despre ce este vorba. Am plâns cu telefonul la ureche la filme de dragoste sau de moarte, pentru că de fiecare dată le-am asociat cu experiențe personale, am plâns când am simțit nevoia să vorbim despre lucruri neștiute de nimeni, am plâns de epuizare, am plâns de fericire, de bucurie. Iar în final, după atâta plâns, am râs cu lacrimi. Despre asta cred eu că este vorba.

Partea nașpa este că nu sunt mulți oameni cu care poți plânge sau care pot sta lângă cineva care plânge. E incomod. Și nu ne place. Nu știm ce să facem. Și nici nu ne interesează. Partea mișto este că, cu cât sunt mai puțini oameni, cu atât se diferențiază mai mult. Unul dintre prietenii mei apropiați mi-a spus acum vreo 7 ani “Eu nu vreau să te aud plângând. Sună-mă când ești ok.” Și asta am făcut. M-am întristat atunci pentru că am considerat că nu a fost lângă mine. Între timp am înțeles că există oameni cu care poți împarți bucuriile vieții și există oameni cu care poți împarți orice.

Vă rog eu, dacă aflați de ce e urât și rușine să plângi, de ce contează că te vede lumea, să îmi spuneți și mie. Și vorbesc aici de plânsul ca exprimare a unei emoții puternice, nu de plânsul că nu-s pantofii la reducere sau că nu-i cumpără mama jucăria copilului.

Cred că plânsul te leagă de cineva mai mult decât râsul. Cred că nu poți arăta o emoție de genul ăsta tuturor, așa cum spui bancuri. Cred că o emoție de calibrul asta și o vulnerabilitate atât de mare nu poate fi împărtășită și mai mult acceptată și înțeleasă de oricine. Vorba aia … you have to be pretty special.

Există oameni care spun “plângi, descărcă-te, plângi până nu mai poți; voi fi aici dacă vrei să vorbești; te întreb sau nu te întreb nimic, dar uite un umăr dacă ai nevoie” și mai există oamenii “nu vreau să te văd plângând, nu mai plânge, totul o să fie bine, lasă că nu e mare lucru”.

Ca să faci parte din prima categorie trebuie înainte să îți pese, să te intereseze, să vrei să iei parte și să contribui cu ceva. Cu umărul ăla simplu. Dar ne plac poveștile, falsitatea și ne-am obișnuit ipocriți, ne plac pozele cu zâmbet circular pentru că atrag tone de like-uri, ne place pentru că e mai simplu și mai ușor. Da, e mai ușor să te golești  de substanță, să părem mari și tari, să dăm bine, să ne admire și invidieze lumea, să mascăm problemele, să mascăm frustrările. Acum o sută de ani, ai mei și-au pus ușă metalică. Pentru că aveau vecinii. Și ce-ar fi zis despre noi?? Fuck lumea. Pe afară-i vopsit gardul. Atât de mult ne interesează comentariile unor necunoscuți, atât de mult ne interesează să dăm bine în fața lumii de am ajuns să ne luăm aifon dar să nu plătim chiria, să chituim frumos exteriorul în timp ce sunt praf pe dincolo.

Atât de mult am ajuns să credem că tăria și puterea cuiva stau în povestea inventată în fața lumii, încât atunci când vedem emoții sincere ne luăm tălpășița pentru că nu știm ce să facem cu ele.

Am avut câțiva amici în Colectiv. Unii mai sunt, alții nu mai sunt. Am prieteni care trebuiau să fie acolo în noaptea aia și, ca printr-o minune, nu au fost. În seara aia am dat telefoane că o nebună și de fiecare dacă când suna în gol o luam razna. Fusesem și eu în altă seară, la un concert, tot acolo. M-am văzut cu o grămadă de oameni. În seara aia, s-a făcut să nu merg. Și am tremurat toată noaptea cu gândul la “ce ar fi fost dacă” și la cei care erau acolo.

Deci? Când a început toată nebunia asta cu “nu plânge, că nu e frumos” și “nu lăsa să ți se vadă frica”?

Când și cine a început să ne transforme în roboți, în insensibili?