andra nistor

În ultimele două săptămâni am avut diverse discuții despre bani atât cu câțiva prieteni la un pahar de vin, cât și cu prieteni virtuali atunci când am făcut un “ask me anything” pe Instagram. Unde, ce-i drept, nu prea stau decât să pun stories că nu prea mă atrage platforma. 

Să revenim. De ce vreau să vorbesc despre bani? Ei bine, pentru că trebuie! Și pentru că toată viața mi-a fost jenă să vorbesc despre asta, că așa am învățat, că banii sunt un subiect tabu. Mă gândeam să scriu textul ăsta de când mi-a scris cineva că sunt norocoasă cu mașina și vacanțele și uite că astăzi i-a venit vremea. La început m-a deranjat puțin mesajul, apoi, după ce am stat să mă gândesc la el am zis că poate așa se vede din exterior. Că poate curg banii cu lapte și miere la chiuveta mea, sau poate mă umplu șeicii de cadouri (aici exagerez, nu m-a întrebat nimeni asta direct, dar cine știe cine mai are această curiozitate), yachturi și genți sau yachturi cu cataloage cu genți.

Well, sper să nu va dezamăgesc acum când scriu că nu am șeici. Nici chiuvetă cu lapte și miere. Și că tot ce am în momentul de față am pentru că muncesc ca o nebună. Am un job de la 8:00 la 17:00, ba în pandemia asta am mai închis laptopul și la 21:00. Mai am câteva colaborări în afara job-ului în care dau consultanță de marketing firmelor care mă contactează. Câteodată mai am și câte o colaborare pe blog (pe care o mai și marchez, wink-wink). Nu multe, că nu rup eu traficul în două. Plus că trebuie să refuz toate propunerile venite din food and drink pentru că orice produs este concurentul meu (work related) și nu am cum să fac asta. Plus că am mai și refuzat o grămadă de propuneri pentru că nu folosesc produsele respective și nu mi se pare normal să iau bani de promovare pe ele. Șocant, știu, fac asta. Pierd bani. 

Muncesc din primul an de facultate. Am început cu 200 lei salariul pe patru ore. Cred că am mai spus asta. De ce muncesc de nebună? Pentru că îmi doresc lucruri pentru mine. Întotdeauna mi-am dorit mai mult – de la haine, la cosmetice, la cărți, la un parfum, la o geantă, la o vacanță, la un telefon, la o mașină, la o rată la casă ca să scap de chirie și să știu că am un loc al meu din care nu mă poate da nimeni afară. Și muncesc, nene, de îmi sar capacele. Pentru că ai mei nu au avut de unde să arunce cu bani în mine (săru-mâna, mama, că m-ai ținut în facultate!) și, sincer, nici nu am vrut să fiu vreo întreținută ca să poate avea cineva vreo pretenție asupra mea. Că șțiți voi, când depinzi de altul stai cu drobul de sare deasupra capului. Și cine știe ce mai trebuie să faci sau să înduri pentru “ haștag living the good life”.

Și mai am un motiv pentru care am muncit într-o veselie de la 18 ani încoace. După divorț, mama a plecat cu o valiză pentru că, după 20 de ani, așa e frumos. Cel cu care ai împărțit tot și cu care ai clădit tot să îți spună că nu e nimic al tău sau pe numele tău. Well, și ăla a fost momentul în care eu am decis că niciodată nu voi fi la mâna nimănui. De aia am și două burnout-uri la activ. Că am muncit, până am picat. 

Acum, sincer, nu îmi era și mie mai ușor în viață, la cei 1.80 pe care îi am, să găsesc unul să mă întrețină? Nu neapărat șeic, dar ceva să placă la toată lumea. Să mă acopere cu cadouri, cu genți de firmă și mașini luxoase. Păi era, cum să nu fie? Problema e că dependența financiară de un domn vine cu foarte multe după ea. Nu înțelegeți greșit, e minunat ca iubitul sau soțul să îți aducă flori, să îți facă o supriză, un cadou, să plătească o cină în oraș, sau ce supriză vrea să îți mai facă. Nu vorbesc de atenții de la persoana iubită. Vorbesc despre dependența financiară. Dependența financiară vine cu reguli, condiții, frica zilei de mâine și, din păcate, de foarte multe ori vine și cu violență. Dacă mai faci și un copil cu individul de care depinzi financiar, clar eșți acolo pentru o sentință de durată. Pentru că știți că apoi chiar nu prea îți mai arde să pleci. Nu de alta, dar nu mai e doar gura ta de hrănit, e și a copilului.

Știu că la un moment dat au fost scandaluri peste scandaluri la tv cu tot felul de vedete bătute, cu presă, cu circ, cu poliție. Ca apoi să se întoarcă acolo. Nu e ușor să ieși dintr-o relație toxică, violență, abuzivă, dar e mai ușor să ieși dacă ești independentă financiar decât dacă ești, vorba aia, la mâna omului. Stau câteodată să mă întreb ce le ține pe unele femei acolo? Banii individului? Statutul? Vedetismul? Cercul de lume bună? Vacanțele în care o duce după ce poate mai vine de la altele? Rușinea că ce zice lumea dacă pleacă? Dragostea? Dar cum să fie dragoste într-o relație toxică? Bine, fie, sunt și relații în care unii își completează toxicitatea. Dar pe acestea din urmă nu le mai rezolvă decât foarte multă terapie. Asta dacă se dorește schimbarea.

Acum ceva timp mi-a scris o tipă tânără pe Instagram. Îmi cerea sfatul pentru că era într-o relație abuzivă. Dar ce zic eu abuzivă? Omul ăla a șters cu ea pe jos și apoi și-a cerut scuze. În repetate rânduri. Stătea la el și nu avea unde să plece. Nu avea nici mașină să își ia hainele și să fugă. Și îl credea de fiecare dată când îi spunea că îi pare rău și că se schimbă. (Ăsta e un whisful thinking al femeilor. L-am avut și eu.) Am făcut tot ce a ținut de mine să o ajut să plece, mi-am pus la dispoziție mașina, chit că în bubulina mea nu intra mare lucru, sfaturile, experiența, prietenii, tot. Între timp a plecat și e liniștită. E zâmbitoare. Muncește cu plăcere, își permite să iasă la o masă în oraș, să meargă în câte o vacanță și să își ia haine care să îi placă. Apropos, am întrebat-o înainte de a scrie paragraful ăsta pentru că nu am vrut să o ia prin suprindere. Așa mi se pare decent și de bun simt. Știți ce mi-a zis? “Daaaa, scrie! Poate ajută pe cineva experiența mea. Și scrie că dacă eșți dependentă de el o să te șantajeze emoțional cu ce ți-a luat și cât a făcut pentru tine.” 

Trăim într-o țară în care femeile sunt agresate și abuzate la fiecare pas. Fizic și verbal. Trăim într-o țară în care victima e vinovată pentru că sigur a făcut ceva. Trăim într-o țară în care glumim cu cele mai nasoale lucruri care se pot întâmpla unei femei. Trăim într-o țară în care un ordin de restricție e apă de ploaie și poliția nu te ajută decât dacă ai murit. Oh, wait, nu mai are cum după aia. Trăim într-o țară în care non valorile sunt urcate la rang de artă, unde merge și așa, unde trebuie să fii șmecher ca să fie bine, unde contează mai mult statutul decât liniștea și fericirea, unde contează să arăți că dansezi pe yahturi decât să știi să despărți în silabe. De ce? Pentru că asta iese în față. Asta se promovează. Femeile bibelou care se agață de câte un șmecher și dau exemple actualelor fete, viitoarelor femei. Și atunci de ce ai vrea să te duci de bună voie în zona aia? (p.s. înainte să săriți în sus, nu generalizez și nu vorbesc despre bulele frumoase în care suntem, pline de oameni mișto pe care i-am ales pe sprânceană; vorbesc despre anumite categorii și doar despre ele.)

Problema e că se vede doar forma fără fond. Fiecare vede doar ce vrea să vadă. Toți adolescenții cântă despre cum au ei bani și femei. La 17 ani, fratemeleu! Fiecare adolescentă vizează să apară prințul într-un bolid și să o acopere cu diamante ca în Material Girl a Madonnei. Asta vinde. Poleiala. Asta se bugetează pe cifre. Poleiala. Asta se învață. Poleiala. Ca să nu mai zic că nici filmele cu fetele sărace care au devenit prințese nu prea ne ajută. Visăm cai verzi pe pereți fără să știm care e plata.

Și apoi întreb. Ce șanse la educație au tinerele fete din ziua de azi? Cum să creadă că își pot face o viață prin muncă dacă tot ce se livrează în secolul ăsta arată ca picat din cer sau primit pe ochi frumoși? Nu trebuie decât să fii frumoasă, sau să îți mai pui una-alta ca să placă lui iubi, să nu ai IQ prea mare, să fii dependentă că iubi să se simtă macho și eventual, să accepți cu ciocul mic tot ce trebuie pentru o viață “bună”.

Hai că m-am întins cu subiectul și plecasem de la mesajul primit cu norocul meu că am mașină nouă și că am plecat în vacanță. Văzusem un interviu cu cineva din afară (nu mai știu cine) care spunea “cu cât muncesc mai mult cu aia pare că am mai mult noroc”. Așa și cu norocul meu. Dacă pare că îmi pică toate din cer, să știți că mai am 5 ani de plată la mașină și 24 de ani la casă. Nici eu nu am tot ce visez, dar nici nu visez aiurea în tramvai. Practic visez câte puțin din ce vreau, muncesc până îmi iese și apoi trec la visul următor. Also, mașina pe care mi-am luat-o acum este a doua mea mașină. Pe prima am ținut-o 12 ani. 

Am mai spus-o și o voi spune mereu. Educația este singura modalitate prin care o femeie poate reuși în viață. Bărbații se mai descurcă ei, dar o femeie nu are o șansă decât prin educație. Din păcate țara patriarhatului știe asta și vedem deja cât investește în educație.  

Mi-aș dori tare mult că textul ăsta să nu se interpreteze greșit. Dacă ajută o singură femeie să fie pe picioarele ei, eu sunt mulțumită. Oricât de potent financiar ar fi bărbatul ales, cred că trebuie să ai și tu ceva al tău. O plasă de siguranță. Un ban pus de-o parte. Un loc în care să pleci dacă e cazul. Prieteni cu care să vorbești deschis. Spun asta pentru că mai sunt și femei care renunță sau sunt nevoite să renunțe la anturaj atunci când le impune domnul și în caz că se întâmplă ceva rămân singure pentru că au îndepărtat pe toată lumea. 

Cred că cel mai fericit caz e atunci când tu ai ceva, el are ceva și împreună aveți și mai mult. Încurajez asta. De fapt e ceva după care mă ghidez. Știu că e mai ușor să n-ai nicio grijă în viață și să curgă șampania, yahturile și anturajul șmecher. Dar toate astea vin la pachet cu multe sacrificii. Și nu e nimic pe lumea asta mai important decât liniștea și siguranța personală. Serios, independența financiară este o pistă de decolare. Este libertate. Este o pereche de aripi cu care să zbori spre un loc mai bun dacă în cel actual nu te mai simți acasă. 

Vrei silicoane? Pune-ți dacă vrei și îți permiți! Vrei vacanțe? Muncește până ai bani de Bulgaria, apoi Grecia, apoi Bali. Vrei o mașină? Calculeză-ți cheltuielile și alege ceva pe măsură bugetului tău! Vizează doar cât îți ajunge plapuma! Nu aștepta să plătești altfel un lucru pentru care nu ai mișcat un deget! 

Da, știu că trebuia să scriu întâi textele promise despre vacanța la New York, dar urmează. Imediat ce am o pauză din muncă mă apuc să le scriu. Până atunci lucrez la diverse într-o veselie că deh, trebuie să-mi plătesc toate cele.

p.s. Horror de scumpă a fost vacanța pentru portofelul meu. :))

Photo by Itay Kabalo on Unsplash

6 replies
  1. Lucian M
    Lucian M says:

    E un cerc vicios situația asta despre care scrii.
    Pe de-o parte, avem exemplele din familie – și în România știm bine că sunt familii disfuncționale cu nemiluita, iar pe cealaltă parte este societatea cu modelele de carton pe care le scoate la înaintare; cum bine ai scris, vedem la tv, pe instagram, pe tiktok femei care ajung în vacanțe după vacanțe prin Dubai și alte locuri exotice, inaccesibile în mod normal pentru ele.

    Într-o familie disfuncțională, educația se transmite greșit din generație în generație. Avem chiar și în ziua de azi femei tinere care au văzut la părinții lor că tata bate cu pumnul în masă iar mama pleacă capul și face ce i s-a spus. Și chiar dacă mama poate e conștientă de situație și le spune copiilor (fiicelor, în speță) ca atunci când cresc să nu ajungă așa, puterea exemplului prevalează în fața discursului. Fiica devine adult și știe că i s-a spus să nu ajungă ca mama. Dar a avut în jurul ei un singur exemplu și acela a fost greșit. Cum ar trebui să procedeze corect?

    Articole precum acesta sunt binevenite, iar experiențele femeilor care au reușit să iasă din relații abuzive ar trebui făcute cunoscute într-o măsură mai mare, astfel încât balanța exemplelor să se încline în direcția potrivită.

    Reply
    • andra nistor
      andra nistor says:

      Da, educatia ar trebui sa inceapa de acasa. Din pacate stim ca sunt prea putine familii in care se intampla asta, din diverse motive. Daca nu ai un exemplu acasa il poti cauta in alta parte. Pentru o viata mai buna sau linistita poti sa te inspiri si din “straini”. Nu stiu cum ar trebui sa procedeze corect restul lumii. Daca aveam o reteta a succesului eram mult mai departe. Dar nu am. Singura varianta cred ca este sa dam mai departe din experientele noastre, bune si rele, si sa speram ca ajuta pe cineva in luarea vreunei decizii. Suntem responsabili fiecare de ceea ce lasam in urma.

      Reply
  2. Elena
    Elena says:

    Da, multa munca ajuta sa ajungi unde vrei dar eu cred ca e nevoie si de noroc. Si nu multi il au. Mi-a placut ca, zilele trecute, Andreea Rosca a postat despre asta. Recunoaste ca poti munci foarte mult dar daca nu esti la momentul potrivit sau nu cunosti pe cineva care sa te ajute poti sa tragi degeaba super tare. Cred ca ar trebui sa ii dam credit si norocului.

    Reply
    • andra nistor
      andra nistor says:

      Daaaaaa. Absolut! Sunt foarte de acord. Mama lui de noroc, avem nevoie de el! Alinierea planetelor si persoana potrivita la locul potrivit fac lucrurile sa se intample sooner rather than later.

      Reply
  3. Beatrice
    Beatrice says:

    Mă bucur când văd astfel de articole! Femeile nu se pot baza pe bărbați, trebuie să își cladesca singure siguranță financiara. Din păcate în media se promovează femeia să facă copii, să renunțe la job sa stea acasă și astfel pierde foarte multa independenta financiara. In majoritatea cuplurilor din tara nu e egalitate, mai ales pentru femeie! Așa că fetelor niciodată să nu lăsați cariera pentru nimic în lume!

    Reply

Trackbacks & Pingbacks

  1. […] Puțin despre dependența și independența financiară […]

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published.