andra nistor festival de blues

După o perioada nebună am pus mâna pe blog. Dar nu degeaba. Ci pentru că vreau să las scris despre cum a fost la festivalul de blues de la Tulcea – Dichis’n’blues. Habar nu aveam că am atâția iubitori de blues în listă așa că mă bucur că nu scriu doar pentru mine textul ăsta.

Ca să încep cu începutul, trebuie să spun că, spre rușinea mea, habar nu aveam că există un festival de blues la noi. Blues-ul e muzica mea de suflet, de zen, de oboseală, de relaxare, de liniște. Și chiar nu știam că există un festival dedicat la noi. Noroc cu Vasilescu care m-a luminat. Să trăiești o mie de ani, pisi!

Festivalul de blues de la Tulcea, Dichis’n’blues a început în 2015, a făcut puțină pauză în pandemie și s-a reîntors pentru public anul acesta cu ediția VI. De ce n-am auzit de el? Pentru că e un festival mic, de vreo 800 de oameni, pe care organizatorii vor să-l țină mic. Pe de o parte pot înțelege, pe de cealaltă parte încă mă oftic că am aflat târziu de el.

Acum, să recunoaștem, blues-ul nu e pentru toată lumea. Râdeam cum cineva de pe facebook care mă întreba dacă e blues din ăla pe care dansam noi în liceu. Nu, nu e din ăla. J Blues-ul a apărut prin anii 1800 (chiar înaintea jazz-ului) în State și este o combinație între mai multe “genuri și arome”. Chiar, știați că există 25 de tipuri de blues? Cred că pentru a fi ascultător dedicate trebuie să ai un fel de pace interioară care, pentru unii, poate părea plictisitoare. Nu știu exact să pun în cuvinte ce vreau să spun. Blues-ul e muzica aia pe care o asculți fără să filmezi, fără să o pui pe facebook, fără să faci live, fără să vorbești. Doar stai acolo cu o bere, un vin, ceva, în liniștea ta interioară și asculți fiecare acord de chitară, fiecare suflu în saxofon, fiecare gâjâit de voce din microfon. Împăcat tu cu tine și trăind momentul. Poate de aia nici nu am spamat precum am promis cu postări și stories. Eram acolo eu doar eu cu mine.

De ce zic că pot înțelege că oamenii vor să țină festivalul mic? Păi, în primul rând, spațiul festivalului era plin de scaune, canapele, bănci. Eu glumesc că așa îmi place mie să stau jos, cum stau bătrânii. Dar nu e asta. Are legătură cu ce spuneam mai sus. Cu liniștea aia interioară în care stai și traiești fiecare acord de chitară în timp ce bei un pahar cu vin. Bine, eu nici la alte festivaluri sau concerte nu mă duc să dau din cap în fața scenei sau să mă zbănțui pe acolo. Eu trăiesc muzica preferantă mai pe chill așa. Pe ideea e câine rău, dar ține în el. Alte lucruri pe plus pe care le-am văzut la acest festival mic ar fi că nu a existat nicio “situație”, niciun scandal, nicio dispută (chit că atât poliția cât și ambulanța erau la intrare), nu au fost cozi la mâncare și la băutură (cea mai lungă coadă la care am stat era de vreo 6 persoane), prețurile au fost super decente (adică am dat 86 de lei pe o sticlă de vin și două ape – deci mai ieftin decât la o terasă din nordul Bucureștiului).

andra nistor festival de blues

Ce nu mi-a plăcut? Hotelul – ce supriză. Bine, aici nu ține de festival, ține de horecarii nostri care își fac treaba fix cum ne-au învățat. Prost și la suprapreț. M-a ofticat puțin mai ales că mă gândeam că oamenii ăștia cu festivalul lor vor efectiv să ridice orașul cu ceva de super calitate și orașul își bagă picioarele. Despre asta în alt episod când o să mă iau (iar) cu horeca la trântă.

Ce aș mai fi vrut? Aș fi vrut să țină mai mult!! Bine, sunt subiectivă, că e muzică mea de suflet după cum am spus. Eu aș fi stat acolo câte 6 ore pe zi pe un puf din ăla în fața scenei și n-aș fi scos o vorbă, dar aș fi trăit fiecare notă muzicală.

Normal că acum o să povestesc despre muzicieni. Lăsăm ce e mai bun la sfârșit, nu? Anul acesta headlinerii au fost  Albert Castiglia, Mike Zito și Curtis Salgado, americani toți (cum altfel? Că aia e patria blues-ului.) și i-au avut în deschidere pe Florin Giuglea, Berti Barbera & Nicu Patoi și Teodora Enache Brodi. Au cântat mult oamenii – chiar dacă eu am zis că nu mi-a ajuns – aproape două ore fiecare și au mai tras și câte un jam session în fiecare seară la un restaurant pentru cei care care nu aveam/aveau somn. Asta de joi până sâmbătă.

Bomboană de pe colivă sau cireașa de pe tort a fost croaziera de duminică în care două ambarcațiuni de câte 70 de persoane au plecat pe canalele Dunării într-o plimbare, cu tot cu muzicienii. Recunosc că o experiență de genul acesta nu am mai avut până acum. Adică m-am mai plimbat prin Delta, dar să-mi cânte trupele pe care le văzusem în concert cu câteva seri înainte, să stăm la povești, să mâncăm o zacuscă și să bem un pahar de vin n-am mai pățit.

andra nistor festival de blues

În vara lui 2019 eram într-un tur prin Virginia cu colegii de muncă. Fusese o săptămâna grea, dar de senzație. Avusesem o grămadă de meeting-uri cu agricultorii din zona aia și cu câteva asociații partenere, am fost pe la ferme, pe la crame, ne-am plimbat cu tractorul și am văzut cum se mulg vacile care aprovizionau fabrica de înghețată de peste drum. Eram în drum spre Washington când ne-am oprit să mâncăm la un diner din ăla tradițional American, cu coarne de animale pe pereți și porții gigant, undeva în pustiu, pe un route gen 66. După porțiile imense și bune, am ieșit afară singură (deh, singurul viciat din tot grupul) și m-am așezat pe un rocking chair dintre cele înșirate de-a lungul terasei. Stăteam și mă uităm la pustiul ăla și în boxe se auzea în surdină Curtis Salgado (atunci nu știam cine e) și mi-au dat lacrimile. A fost un moment din ăla de eu cu mine și cu blues-ul într-un dinner tradițional din pustiul altui continent (am avut 4 momente din astea în viață, poate vine și povestea lor la un momentat dat). Era atât de cum trebuie momentul ăla încât mi-a rămas grav întipărit în detaliu.

Ei bine, trei ani mai târziu am stat la povești și la un pahar cu vin cu omul ăsta pe o barcă ce mergea pe unul din brațele Dunării. Interesante legături face viața asta.

andra nistor festival de blues

Bănuiesc că nu mai are rost să spun că Salgado și timbrul său au rămas întipărite în creieraș și că el m-a mișcat cel mai mult, nu? Albert Castiglia, pe barcă și el, om de show și de caterincă și un timbru care, la fel, e ce trebuie pentru mine. Mike Zito a fost mai light, dar aveam nevoie și asta. Să ne intelem, toți oamenii ăștia au fost câștigători în 2022 la Blues Music Awards

Castiglia – cel mai bun artist blues rock

Zito – cel mai bun album blues rock cu albumul “Resurrection”

Salgado – cel mai bun artist soul blues

Cam atât, că dacă vreți să știți detalii tehnice intrați pe site-ul festivalului și vedeți acolo ce vreți să știți mai detaliat. Eu îi am în playlist pe Spotify și mă bucur că am reușit să îi dau mai departe. Mai jos una din filmările de pe barcă.

http://https://www.youtube.com/watch?v=kfpCfbKDyN4

1 reply

Trackbacks & Pingbacks

  1. […] Festivalul de blues de la Tulcea, Dichis’n’blues a început în 2015, a făcut puțină pauză în pandemie și s-a reîntors pentru public anul acesta cu ediția VI. De ce n-am auzit de el? Pentru că e un festival mic, de vreo 800 de oameni, pe care organizatorii vor să-l țină mic. Pe de o parte pot înțelege, pe de cealaltă parte încă mă oftic că am aflat târziu de el. (CITEȘTE TOT ARTICOLUL) […]

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published.