Travel

Știați că se pot vizita arhivele securității?

Written by: 9 Comments

arhive securitate

Am fost să văd arhivele securității din simplul motiv că îmi doresc să știu pe ce lume trăiesc. Nu pentru că mă simțeam urmărită sau ca să fac like-uri pe fb după cum ar spune consumatorii de oxigen de pe internet. Nici nu m-am dus să verific pe cineva, că nu ai cum să faci așa ceva.

Pur și simplu am aflat că la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) se pot face vizite organizate și am vrut să văd ce înseamnă asta. Pentru că sunt un om curios. Și mă interesează istoria. Mă interesează ce s-a întâmplat chit că a fost horror ce am văzut. Și vreau să știu lucruri chit că e istoria noastră comunistă. Nu să le ignor sau să le bag sub preș. Am vrut să știu prin ce au trecut oamenii din ’48 până în ’89. Cum au trăit, ce au pățit, cum au pățit, cum au fugit din țară dacă au putut. Pentru că nu, nu cred că înainte era mai bine și mă bucur că nu am trăit în vremurile alea. Și pentru că România nu este o țară fără de păcate.
Nu, nu te bagă nimeni la pușcărie (cum mi-a comentat cineva) dacă mergi să vezi un loc deschis publicului. Am stat o grămadă de vorbă cu cei din comisia CNSAS, i-am întrebat lucruri, i-am întrebat dacă pot să scriu sau să pun poze. Eu întreb și înainte să tag-uiesc pe cineva într-o poză. Mi se pare de bun simț să cer acordul. I-am întrebat cu ce se ocupă toată ziua. Oamenii de acolo au fost foarte deschiși la toate întrebările. Ne-au explicat o grămadă de lucruri și proceduri. Ne-au povestit istoria aia neplăcută. Ne-au pus pe masă dosare publice pe care le-am frunzărit cât am vrut în camera de cercetare. Ne-au spus că au parteneriate cu universități, cu cercetători, că primesc studenți, jurnaliști sau scriitori, sau pe oricine vrea să se documenteze despre ce s-a întâmplat în cei aproape 50 de ani de funcționare a Aparatului de Securitate. Pe lângă asta au tot felul de documente puse la liber pe site.
Am primit o grămadă de întrebări în privat legat de „dosare proprii”. Da, oricine poate merge acolo să își vadă dosarul și să ceară o copie. Nu, nu e ca la Mega să poți merge singur pe unde vrei și să cotrobăi prin sertare. Am să scriu ce ne-au spus oamenii de acolo. Fiecare persoană poate cere dosarul propriu. Nu al altei persoane. În cazul părinților, copiii pot cere dosarele doar dacă aceștia nu mai sunt în viață. Dacă sunt în viață, copiii pot face cerere doar pe baza acordului părinților (ceva declarație, procură, nu am înțeles exact cât de parafată trebuie, dar dacă dați un telefon la ei vă pot spune). Nu, nu poți cere dosarul cuiva care nu îți este rudă. Nu, nu poți cere dosarele părinților fără acordul lor scris. Odată cerut dosarul ăla trebuie să știi că nu mai e cale de întoarcere și trebuie să fii pregătit psihic să citești ce scrie acolo. Erau rafturi întregi cu dosare pe care oamenii nu au mai venit să le ia după ce au făcut cerere. Probabil s-au răzgândit. Sau au ales să nu știe. Am înțeles că le păstrează cam 5 ani, apoi le distrug.
Am stat și am răsfoit dosare peste dosare (din cele publice, desecretizate). Am văzut cum se filau oamenii și ce se raporta. De la cum erau îmbrăcați, la minutul ieșirii din casă, la ce culoare avea lenjeria de pat și la ce bunuri le erau sechestrate. La metode de tortură. La metode de racolare. La variante de șantaj sau la verificat cine merge la bibliotecă pentru a citi cărți neaprobate de comuniști. Am văzut poze cu casele de filaj de pe Calea Victoriei (5 pe o singură stradă). Am aflat că in Palatul Dacia erau camere de interogatoriu.
Mi se pare incredibil că avem acces la așa ceva și că datele sunt publice. Am aflat atât de multe lucruri încât mi se face rău când mă gândesc la ele. Nu, nu o să le înșir aici pentru că dacă vă interesează puteți merge să le aflați singuri. Și apoi stau să mă gândesc că există în continuare atât de multe țări în care lucrurile astea încă se întâmplă. Nu, înainte nu era mai bine! Mi-e imposibil să înțeleg cum sunt atât de mulți oameni care nu apreciază libertățile pe care le avem și accesul la informație.
Nu, nu am scris asta ca să cerșesc like-uri pe fb cum mi-a comentat un gogu pe care l-am blocat între timp. Pentru asta există pozele în chiloți. Am scris asta pentru că mi se pare important să știm la ce avem acces. Again, oamenii de la CNSAS au fost atât de deschiși de nu mi-a venit să cred. Și primesc pe oricine. Și vor că oamenii să afle. Și vor ca oamenii să se intereseze. Și vor ca oamenii să știe cum a fost România comunistă.
O parte din arhive sunt la sediul central din oraș (vă las link mai jos). Restul arhivelor sunt la Popești. Se pot vizita ambele sedii. Dacă aveți curiozitatea să vedeți cum arată sau dacă vreți să săpați după ceva personal puteți suna la ei și întreba care e procedura exactă. Ei ne-au spus că cel mai mult vin tinerii care vor să facă research și să publice diverse lucrări sau bătrânii care vor să afle lucruri în interes personal. În rest nu prea știe lumea că se poate face asta. Cum nu știam nici eu până să ajung acolo.
Cam atât. Aș aprecia să nu existe comentarii sub formă de glumițe pentru că mi se pare de ultimă speță să glumim cu viața sau moartea oamenilor. Și aș aprecia și să nu existe comentarii ale consumatorilor de oxigen doar pentru că, din bun simț, îmi las postările la liber. Pentru că nu mai am energie pentru blocat amibe. Și pentru că, vorba aia, nu mă obligă nimeni să suport cretinitățile străinilor de pe internet. Again, am scris textul ăsta ca să știm la ce avem acces. Ai nevoie de informație, bine. Nu ai nevoie, iar bine. De asemenea sper să facă puțină lumină prin rândul neștiutorilor. Pentru că e ok să nu știm toate lucrurile. Dar nu e ok să rămânem neștiutori și să vorbim în gol. Cum e altfel e super ok să nu vorbim dacă nu avem ce.
Mai jos câteva poze. Am făcut multe, dar efectiv mi-e groză să le mai văd.