Am fost să văd arhivele securității din simplul motiv că îmi doresc să știu pe ce lume trăiesc. Nu pentru că mă simțeam urmărită sau ca să fac like-uri pe fb după cum ar spune consumatorii de oxigen de pe internet. Nici nu m-am dus să verific pe cineva, că nu ai cum să faci așa ceva.
Pur și simplu am aflat că la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) se pot face vizite organizate și am vrut să văd ce înseamnă asta. Pentru că sunt un om curios. Și mă interesează istoria. Mă interesează ce s-a întâmplat chit că a fost horror ce am văzut. Și vreau să știu lucruri chit că e istoria noastră comunistă. Nu să le ignor sau să le bag sub preș. Am vrut să știu prin ce au trecut oamenii din ’48 până în ’89. Cum au trăit, ce au pățit, cum au pățit, cum au fugit din țară dacă au putut. Pentru că nu, nu cred că înainte era mai bine și mă bucur că nu am trăit în vremurile alea. Și pentru că România nu este o țară fără de păcate.
Nu, nu te bagă nimeni la pușcărie (cum mi-a comentat cineva) dacă mergi să vezi un loc deschis publicului. Am stat o grămadă de vorbă cu cei din comisia CNSAS, i-am întrebat lucruri, i-am întrebat dacă pot să scriu sau să pun poze. Eu întreb și înainte să tag-uiesc pe cineva într-o poză. Mi se pare de bun simț să cer acordul. I-am întrebat cu ce se ocupă toată ziua. Oamenii de acolo au fost foarte deschiși la toate întrebările. Ne-au explicat o grămadă de lucruri și proceduri. Ne-au povestit istoria aia neplăcută. Ne-au pus pe masă dosare publice pe care le-am frunzărit cât am vrut în camera de cercetare. Ne-au spus că au parteneriate cu universități, cu cercetători, că primesc studenți, jurnaliști sau scriitori, sau pe oricine vrea să se documenteze despre ce s-a întâmplat în cei aproape 50 de ani de funcționare a Aparatului de Securitate. Pe lângă asta au tot felul de documente puse la liber pe site.
Am primit o grămadă de întrebări în privat legat de „dosare proprii”. Da, oricine poate merge acolo să își vadă dosarul și să ceară o copie. Nu, nu e ca la Mega să poți merge singur pe unde vrei și să cotrobăi prin sertare. Am să scriu ce ne-au spus oamenii de acolo. Fiecare persoană poate cere dosarul propriu. Nu al altei persoane. În cazul părinților, copiii pot cere dosarele doar dacă aceștia nu mai sunt în viață. Dacă sunt în viață, copiii pot face cerere doar pe baza acordului părinților (ceva declarație, procură, nu am înțeles exact cât de parafată trebuie, dar dacă dați un telefon la ei vă pot spune). Nu, nu poți cere dosarul cuiva care nu îți este rudă. Nu, nu poți cere dosarele părinților fără acordul lor scris. Odată cerut dosarul ăla trebuie să știi că nu mai e cale de întoarcere și trebuie să fii pregătit psihic să citești ce scrie acolo. Erau rafturi întregi cu dosare pe care oamenii nu au mai venit să le ia după ce au făcut cerere. Probabil s-au răzgândit. Sau au ales să nu știe. Am înțeles că le păstrează cam 5 ani, apoi le distrug.
Am stat și am răsfoit dosare peste dosare (din cele publice, desecretizate). Am văzut cum se filau oamenii și ce se raporta. De la cum erau îmbrăcați, la minutul ieșirii din casă, la ce culoare avea lenjeria de pat și la ce bunuri le erau sechestrate. La metode de tortură. La metode de racolare. La variante de șantaj sau la verificat cine merge la bibliotecă pentru a citi cărți neaprobate de comuniști. Am văzut poze cu casele de filaj de pe Calea Victoriei (5 pe o singură stradă). Am aflat că in Palatul Dacia erau camere de interogatoriu.
Mi se pare incredibil că avem acces la așa ceva și că datele sunt publice. Am aflat atât de multe lucruri încât mi se face rău când mă gândesc la ele. Nu, nu o să le înșir aici pentru că dacă vă interesează puteți merge să le aflați singuri. Și apoi stau să mă gândesc că există în continuare atât de multe țări în care lucrurile astea încă se întâmplă. Nu, înainte nu era mai bine! Mi-e imposibil să înțeleg cum sunt atât de mulți oameni care nu apreciază libertățile pe care le avem și accesul la informație.
Nu, nu am scris asta ca să cerșesc like-uri pe fb cum mi-a comentat un gogu pe care l-am blocat între timp. Pentru asta există pozele în chiloți. Am scris asta pentru că mi se pare important să știm la ce avem acces. Again, oamenii de la CNSAS au fost atât de deschiși de nu mi-a venit să cred. Și primesc pe oricine. Și vor că oamenii să afle. Și vor ca oamenii să se intereseze. Și vor ca oamenii să știe cum a fost România comunistă.
O parte din arhive sunt la sediul central din oraș (vă las link mai jos). Restul arhivelor sunt la Popești. Se pot vizita ambele sedii. Dacă aveți curiozitatea să vedeți cum arată sau dacă vreți să săpați după ceva personal puteți suna la ei și întreba care e procedura exactă. Ei ne-au spus că cel mai mult vin tinerii care vor să facă research și să publice diverse lucrări sau bătrânii care vor să afle lucruri în interes personal. În rest nu prea știe lumea că se poate face asta. Cum nu știam nici eu până să ajung acolo.
Cam atât. Aș aprecia să nu existe comentarii sub formă de glumițe pentru că mi se pare de ultimă speță să glumim cu viața sau moartea oamenilor. Și aș aprecia și să nu existe comentarii ale consumatorilor de oxigen doar pentru că, din bun simț, îmi las postările la liber. Pentru că nu mai am energie pentru blocat amibe. Și pentru că, vorba aia, nu mă obligă nimeni să suport cretinitățile străinilor de pe internet. Again, am scris textul ăsta ca să știm la ce avem acces. Ai nevoie de informație, bine. Nu ai nevoie, iar bine. De asemenea sper să facă puțină lumină prin rândul neștiutorilor. Pentru că e ok să nu știm toate lucrurile. Dar nu e ok să rămânem neștiutori și să vorbim în gol. Cum e altfel e super ok să nu vorbim dacă nu avem ce.
Mai jos câteva poze. Am făcut multe, dar efectiv mi-e groză să le mai văd.
Când s-a întâmplat minunea? În ce dată? Ar fi elegant ca articolul să fie datat. Întrebare suplimentară: e obligatoriu să ai ochi albaștri pentru o astfel de vizită? Zi frumoasă!
Maria, vrei exact ora și data exactă a minunii? Vrei să spun și cum m-am îmbrăcat? Also, este destul de elegant pusă data pentru fiecare articol de pe blogul acesta,așa cum ai remarcat în al doilea comentariu nemalițios. Iar legat de ochi, este suficient să ai doi în caz că vrei să citești ce au oamenii acolo. Culoarea nu e importantă. Zi frumoasă și ție!
Scuze pentru prima întrebare de mai sus. Am văzut acum data. Rămâne a doua întrebare.
Buna, eu am făcut solicitare pe mail :office@cnsas.ro pentru studierea dosarului tatălui meu decedat. Am priimit o cerere care trebuie completată și semnată( o poți regăsi și pe site-ul lor http://www.cnsas.ro) împreună cu copie cartii tale de identitate, copie certificat căsătorie ( daca este cazul), copie certificat de naștere și copie certificat deces părinte.
Mi s-au comunicat că în termen de 3-4 luni vor verifica dacă tatăl meu a avut dosar întocmit de fosta securitate. A durat 4 luni și câteva zile căutarea și primirea răspunsului. Din fericire tatăl meu nu a avut, am primit mail in care mi s-au comunicat acest lucru oficial. In cazul in care avusese puteam merge la sediu să îl studiez.
Mulțam pentru info! Nu întrebasem exact câte luni durează de la făcutul cerererii până la răspuns.
http://cnsas.ro/formulare.html aici se regăsesc formularele pentru a putea fi descarcate și completate.
Buna ziua.
Am ramas surpsinsa ca se pot vizita arhivele CNSAS. Cum se procedeaza, cu programare telefonica sau online? Si poti fi om de rand, simplu cetatean sau trebuie sa ai vreo legatura (direct implicat si vrei acces la propriul dosar sau al parintilor, sa fii student, sa faci cercetare in domeniu etc)?
Parintii mei inca traiesc si atunci cand s-a dat legea cu accesul la dosar au zis ca prefera sa nu stie nimic, ca nu vor sa aiba vreun soc cu privire la vreun turnator persoana apropiata (imi dau seama cum ar fi si ii inteleg), pe de alta parte ei nu au avut clinciuri cu regimul, au fost oameni ok, si nu cred ca ne-a urmarit nimeni, nu eram asa interesanti.
Eu eram copil la revolutie, eram in clasa a 5a in 1989, 11 ani, deci am prins doar ciclul primar in regimul comunist si un trimestru, atat…..banuiesc ca nu am cum sa fi avut dosar? Apropo, de la ce varsta puteai sa ai dosar, banuiesc ca dupa 18 ani, nu? Sau mai devreme? Deci nu cred ca pot cere acces la propriu dosar, intrucat nu exista….
Si inca o intrebare: pt bunicii mei (sunt decedati toti), de ex pot face eu cerere de acces la dosarul lor sau ar trebui sa faca parintii mei?
Daca aveti idee, daca nu, voi intreba eu. Nu e urgent…. Nici nu stiu daca as face lurul asta, imi dau seama ca te poate da peste cap ce afli, dupa cum se poate afla ca nici nu au avut dosar.
V-am citit artocilol, am mai vazut documentare in decursul timpului
Sincer, multumesc pt informatiile oferite!
Buna ziua. Cel mai bine este sa sunati la ei si probabil sa anuntati cand vreti sa mergeti. Nu cred ca primesc asa, fara telefon inainte. Insa primesc si studenti pentru cercetare si persoane fizice care vor sa se intereseze de dosare personale. Legat de parinti, daca ei traiesc, nu puteti cere dosarele decat cu acordul lor scris. Pentru bunici nu pot cere decat parintii dvs. Cred ca merge doar pana la gradul 1 de rudenie. Legat de varsta de dosar, din ce am vazut eu, erau si informatii/poze despre copiii celor cu dosare tot in dosarele parintilor. Sper sa va ajute aceste informatii. Foarte multe nu am stiut nici eu sa intreb cat am fost acolo pentru ca era foarte multa informatie.
Bun găsit!
Tocmai ce am trimis și eu în această dimineață la CNSAS cererea și documentele necesare ca să am acces la dosarul tatălui meu mort în 2012. El în mod sigur a avut dosar, prin 1989 a și fost arestat (dar eliberat repede, la intervenția bunicului). Am specificat că doresc și eliberarea de copii ale informațiilor din dosar, care se taxează cu 20 de bani pagina. Poate că va trebui să fac o cerere separată pentru asta. Nelocuind în București, poate că merge și varianta livrării acelor fotocopii, sau dacă nu, să mă duc la CNSAS după ele, la momentul potrivit.
Sunt conștient că ar putea fi mai multe informații vătămătoare acolo, dar îmi asum. De când eram mic am avut o aplecare către știrile „tari”. Cu această ocazie pot afla și eu mai multe lucruri despre trecut și origini. Să fie într-un ceas bun, în măsura în care este posibil!
Paști Fericite să avem! Toate cele bune!