Penibilul neasumării

Când eram în liceu încercam să par mai “cool” decât eram de fapt. Aveam câteva colege care erau combinate cu băieţi mai mari, care aveau maşina şi mergeau la club la Bucureşti. Ştiu că îmi povesteau că merg în Dumars şi alte cluburi cu denumiri de care chiar nu îmi mai aduc aminte. Mă întrebau dacă am fost, pentru că sunt nişte cluburi foarte mişto.

Păi ce? Eu să fiu mai proastă? Normal că ziceam că am fost şi că îmi place. Chit că eu aveam oră de intrat în casă. Şi era o oră din aia la care nici măcar nu se dădea lacătul jos de pe poarta clubului.

Ideea e că există momente în viaţă când suntem atât de mici, încât nu avem cojones să ne asumăm. Să ne asumăm ce suntem, ce facem, ce putem, ce trăim, ce greşim. Băi, şi ne place să o lungim mult, bine şi penibil, pentru că ne e ruşine. Şi inventăm scuze şi pretexte din alea fabuloase, penibile şi înflorite, încât în capul nostru se sună tare bine. Pentru că avem impresia că suntem mai mult decât suntem de fapt. Pentru că avem impresia că putem părea super-mega-extra fără ca cei din jur să se prindă. Şi, probabil, pentru că ne interesează mai mult ca cei din jur să ne placă pentru falsa imagine proiectată decăt să aibă cineva impresia despre noi că suntem oameni şi câteodată nu ne ies toate la perfecţie.

Să vă mai dau un exemplu. Aveam o prietenă în liceu, care m-a învăţat să fumez (da, tata, fumez din liceu; aia e, acum merg pe sinceritate). Şi mereu fumam la ea în cameră. Când a intrat o dată maică-sa peste noi şi ne-a văzut cu ţigările în scrumieră în mijlocul patului, dialogul a fost aşa:

X, ce faci? Fumezi?
Nu, mama. Eu nu. Fumează Andra câte 2 ţigări.

Când nu eram la ea să mă folosească drept pretext, fuma pe gemuleţul ăla mic de la baie, ieşită jumate afară, de parcă urma să se arunce. Bineînţeles că în baie mirosea a ţigări (ai ei erau şi nefumători). Maică-sa, din nou, peste ea, în baie.

X, ce faci? Fumezi?
Nu, mama. Mă uit pe geam la baie.

Şi cam aşa a ţinut-o domnişoara până pe la vreo 25 de ani, când am pierdut legătura.

Mă gândeam că suntem fix ca struţii ăia, băgaţi cu capul în nisip. Avem impresia că dacă noi nu vedem scuzele pe care le găsim, pretextele pe care le inventăm, etc… nici alţii nu văd. Şi, din păcate, o dăm în penibil rău de tot. Pentru că noi nu greşim niciodată iar dacă greşim sigur a fost vreun motiv întemeiat, o scuză bună, sau poate chiar vina altuia. Noi nu am călcat niciodată în vreun rahat, noi nu am vorbit niciodată urât, noi nu am luat niciodată metroul în sens greşit, noi nu-nu-nu.

Pentru că avem impresia că despre asta este vorba. Despre perfecţiune. Despre mai mult ca perfect (şi din păcate nu pe partea de gramatică), despre “eu sunt cel mai cel”. Când, de fapt, ar trebui să fie vorba despre sinceritate, despre asumare, despre tăria de a recunoaşte şi nu despre creativitatea de a inventa scuze, pretexte şi explicaţii. Cam asta cred eu că înseamnă tărie. Să te fii în stare să te uiţi în ochii cuiva şi să ai cojones să îi spui “Da, Gogu, am greşit. Aia e. Se mai întâmplă. Nu am fost atent/nu am ştiut/m-am grăbit. Dar stai liniştit că remediez.”

Doar că foarte mulţi sunt nişte struţi care folosesc diateza reflexivă în orice context din lipsa de cojones. S-a spart. S-a greşit. Orice s-a. Nimeni N-A făcut nimic, nimeni N-A greşit nimic. S-A!

Acum, na, la copii şi tineri, le mai găseşti o scuză că le e frică să recunoască din cine ştie ce motiv. Băi, dar când vezi “oameni mari” care fac asta, nu ţi se pare puţin penibil? E fix ca în poza cu maimuţa de mai sus (dă click că se face mai mare). Degeaba încerci să distragi atenţia. Dacă eşti cu ea pe afară, se vede.

Eu vă zic, în ziua în care vom fi în stare să ne asumăm nişte lucruri, totul o să înceapă să fie mai bine.