Strada 74. O poveste de dragoste şi o afacere cu artă la purtător.

Nu ştiu cum fac eu mereu, dar de fiecare dată când vreau să scriu despre un produs, uit să fac asta şi scriu despre poveste. Am mai declarat şi probabil că aşa va fi mereu, I’m a sucker for stories.

Recunosc că îmi pusesem pe foaie întrebări la care doream răspuns în momentul în care am descoperit, ca orice femeie, nişte modele de genţi care m-au dat pe spate. Problema este că, de la primul cuvânt al Dacianei, am uitat să întreb de genţi, de material, de idei, de tot. Ca să înţelegeţi de ce, vă spun exact cum a început Daciana povestea:

Ne-am cunoscut când eu urma să împlinesc 36 de ani iar Mircea 42. Eu cred că a fost mâna destinului. Bunicii noştri, se pare că făceau, în acelaşi timp (chiar dacă diferenţa era de 20 de ani între ei), încălţăminte din piele. Părinţii noştri erau în total alt domeniu. Deci am sărit o generaţie. La 18 ani Mircea a dat peste un morman de piele într-un depozit abandonat. L-a întrebat pe paznic dacă poate lua de acolo ceva şi aşa a ajuns acasă şi a început să cresteze diverse chestii în pielea respectivă. Făcea brăţări, curele, chimire, borsete pe care începuse să le vândă prietenilor sau vara pe la mare. După ce a văzut că nu poate trăi din asta, s-a angajat la firme serioase, însă în timpul liber continua să lucreze în piele.

Am uitat să îţi spun că Mircea a făcut design vestimentar la Şcoala de Arte Francisc Hubic din Oradea, recunoscută şi înscrisă într-un circuit internaţional. Mircea are un talent extraordinar şi o viziune incredibilă, aşa că, la 34 de ani, a renunţat la funcţii şi s-a întors la lucrul în piele.

Daciana, la fel de complexă ca şi Mircea a făcut canto, pictură, arta fotografică şi… FIZICĂ! (really?) şi a terminat facultatea de inginerie energetică, unde învaţa şi lucra pe stâlpi de înaltă tensiune pentru că voia să meargă pe urmele tatălui ei. A avut o trupă rock la 16 ani, iar la 34 de ani şi-a deschis o cafenea decorată ca o sufragerie.

Acesta a fost momentul în care cei doi s-au întâlnit, la un blind date pus la cale de nepotul ei, într-o cafenea, într-o dimineaţă la ora 07.00. Ulterior, nepotul s-a scuzat şi a plecat, lăsându-i acolo să stea la poveşti şi plătindu-le cafeaua în avans (lucru pe care aveau să îl afle ulterior). După o primă întâlnire foarte lungă, Daciana, care mi-a spus că venise ca o femeie independentă şi sătulă de relaţii, după conexiunea dintre ei, după un sărut neaşteptat în mijlocul străzii, începuse să nu mai ştie de ea. Îmi povestea cum s-au mai văzut de câteva ori, pentru că timpul nu le permitea, însă vorbeau zilnic şi nu îi venea să creadă cum se întâmplă lucruri, pe nepusă masă.

După trei săptămâni Mircea a invitat-o la Gărâna Jazz Festival şi ea a refuzat. Apoi, cu două zile înainte de festival i-a spus că vrea să meargă cu el.

“Am simţit că vreau să mă arunc în ocean. Fără frici, fără scenarii, fără să ştiu cât de adâncă este apa şi fără să ştiu dacă mă voi lovi de stânci”.

Când s-au întors de la festival, Mircea a dus-o la tatăl ei cu care a şi avut o discuţie (discuţie despre care Daciana a aflat mai târziu). Discuţie în care Mircea i-a spus tatălui ei cât de serios este, ce îşi doreşte şi că el într-un an se va căsători cu ea. Apoi i-a propus Dacianei să se mute împreună.

Au început să îşi caute o casă pentru a locui împreună. Ea voia ceva mic. El voia ceva mare. Ea nu înţelegea de ce. Au găsit o casă mare, la numărul 74, unde, pentru prima dată, Mircea a adus “munca” acasă. Şi utilajele. Şi pielea.
În perioada aceea, Daciana îşi vânduse cafeneaua iar Mircea rămăsese fără asociat.

“Când m-a întrebat “vrei să mergem pe drumul ăsta împreună?”, am ştiut că asta este. 74 street bags de acolo vine. De la casa cu numărul 74 în care ne-am mutat împreună, după 3 săptămâni.”

Mircea se ocupă de design şi lucrătură. Daciana de clienţi, preţuri, content.
Au început să lucreze produse şi să le expună pe breslo, dar nu a funcţionat. Apoi au semnat un contract cu Benvenuti pentru care a fost nevoie să producă 245 de genţi în 2 săptămâni.

“Nu o să uit niciodată săptămânile alea. Fiecare zi însemna duş-mâncat-lucrat-lucrat-lucrat-mâncat-duş-somn.”

Apoi şi-au expus produsele pe etsy.com. De acolo a început să ia totul amploare. Au început să vândă foarte mult în afară, au primit cereri tot mai multe, au fost sunaţi de presă din America şi Olanda, au scris despre produsele lor cei de la Vogue UK. Anul trecut au primit supriza de a câştiga Best award 2016 pentru un produs tehnic. Şi anume un ham foto (dual cameră) care a fost votat dpdv tehnic, cel mai bun produs din lume şi folosit de Naţional Geographic. Au scris despre ei şi cei de la Fuji, aici.

Daciana îmi spunea că şi-a dorit tare mult să lucreze şi pentru piaţa din România. Mi-a spus că a scris câtorva reviste glossy de la noi, le-a spus ce fac, ce premii au câştigat, însă că nu s-a obosit nimeni să dea niciun reply mailurilor trimise.

“La noi, dacă nu eşti vedetă sau dacă nu plăteşti, nu interesează pe nimeni ceea ce faci, cum faci.”

Anul trecut au fost invitaţi la Premiile Emmy la Los Angeles pentru a lucra cu vedetele de acolo. Din păcate, la premii nu au ajuns pentru că nu au reuşit să obţină vizele în timp util. În schimb, Traveler by Conde Nast, s-au îndrăgostit de ei şi au tot scris despre ceea ce iese din mâna acestor 2 oameni.

Lucrează în piele (pentru că Mircea, după ce a invăţat-o părţile tehnice, a luat-o de mână şi a dus-o la aceeaşi şcoală de Design pe care o făcuse şi el) de 5 ani şi singurii bani băgaţi în publicitate au fost 4$ pentru a promova un produs în SUA. Vând între 3.500-7.000$  pe lună, dintre care doar 1% reprezintă vânzarea în România.

Aproape 2 ore, i-am spus şi Dacianei, am stat cu pielea de găină ascultând ce înseamnă curaj, pasiune, aruncat în ocean, încredere, muncă în echipă şi încredere în ceea ce simţi. Şi am rămas cu nişte lucruri de la Daciana pe care vi le las şi vouă:

“Preferăm să rămânem necunoscuţi aici şi să lucrăm cu alte ţări care apreciază ceea ce facem, care înţeleg povestea şi care pun suflet în ceea ce fac. România îţi taie aripile prin oamenii falşi în imagine.
Avem valori diferite şi preferăm să nu ne abatem de la ale noastre. Ne iubim ţara, mâncăm şi trăim aici, dar din păcate mentalitatea romanilor taie aripi şi ucide vise.
Poţi fi aproape de ceva dar să te despartă o lume întreagă.”

Cam asta este cu oamenii noştri, cu oameni minunaţi, cu poveşti, vise şi mâini de aur. Îi lăsăm să îşi desfacă aripile acolo unde sunt apreciaţi. Eu am mai învăţat câteva lucruri din povestea asta. Dar i le-am spus doar ei. Poate la un moment dat le pun şi in scris şi pentru alţii. Vedem.

Până atunci vă las mai jos nişte opere de artă de care m-am îndrăgostit. Dacă vreţi să vedeţi alte minunăţii, asta este site-ul lor pe care l-au făcut de abia anul trecut.