andra nistor

Îmi scria cineva într-o seară pe facebook că are diverse lucruri pe care nu le poartă tocmai ca să nu se strice și mi-am adus aminte că într-adevăr, lucrul ăsta face parte din sechelele noastre, din obiceiurile anilor ‘80-‘90, din educația de atunci și, mai mult ca singur, din lipsurile noastre, ale tuturor.

Când eram mici, îmi aduc aminte că de fiecare dată când mama îi lua ceva nou de încălțat soră-mii, cel puțin câteva zile nu ieșea cu încălțămintea nouă pe afară ca să nu “se murdărească pe talpă”. Îmi aduc aminte de “hainele alea bune” pe care le păstram pentru vreo petrecere de apartament, pentru mers în vizită la neamuri sau pentru mesele de Paște/Crăciun. Apropos de mese – tot atunci scoteam și tacâmurile alea bune din cutia aia gen diplomat îmbrăcată în satin pe interior. Și fața aia de masă albă brodată, pentru că veneau musafirii. Și paharele alea frumoase, de cristal în care ajungea băutura aia mai bună din barul închis cu cheia, din partea de mijloc stânga a bibliotecii.

Anul ăsta a venit năvală peste noi toți și ne-a bulversat, ne-a lovit, ne-a obligat să ne ținem la suprafață sau să înotăm mai bine, ne-a pus să ne uităm în oglindă și ne-a reorânduit prioritățile. Și pentru că din martie lucrez de acasă fără să știu cât o să dureze nebunia asta, am încercat să schimb tot ce am simțit că are nevoie de schimbare.

De 18 ani de când sunt în Bucureșți, pentru mine “acasă” nu a fost decât de două ori. Într-unul din locurile în care am stat cu chirie și a fost perfect vibe de când am intrat pe ușă (bună, Aura!) și acasă acum, unde fiecare centimetru pătrat este făcut de mâna mea și spune ceva despre mine. Dar vorba aceea, pe măsură ce timpul trece ne mai schimbăm, ni se schimbă dorințele, gusturile, nevoile și cel mai potrivit este să ne adaptăm și să creștem.

Pentru că am și un petic de curte care stătea gol de patru ani, prin aprilie am început să mă gândesc că ar fi tare frumos un foișor din care să lucrez pe timp de vreme frumoasă, mai ales că văzusem câteva pe la cunoscuți, apoi am terminat Pinteresul și nu îmi mai ieșea din cap imaginea cu multe perne pufoase și laptop în brațe. A durat vreo trei săptămâni să-mi înving vocea din cap care îmi spunea “nuuuu, ține banii la pușculiță că poate vine apocalipsa!!!” Până la urmă am conchis că poate nu vine chiar acum și dacă vine ar putea măcar să mă găsească în balansoar, apoi m-am apucat de cele trebuincioase. A fost una din deciziile pe care nu le regret absolut deloc, chit că niciodată calcul inițial nu se potrivește cu cel final.

Foișorul ăsta a fost tot ce mi-a trebuit în lunile de vară/toamnă. A fost locul din care am lucrat, în care am citit, în care am ascultat muzică până târziu în noapte, în care am țipat când m-am trezit cu o ditamai broasca țopăind spre mine în întuneric, în care am degustat beri necunoscute și vinuri noi, în care am mâncat rață cu mere, care mi-a ieșit din prima și gogoși de la Prăvălescu. A fost locul nostru de râs, al meu și al celor apropiați cu care am petrecut pandemia. Și da, faptul că am făcut ceva pentru mine, pentru starea mea generală de bine, pentru a-mi bucura sufletul bălăngănindu-mă într-un balasoar toată vara, mi-a dat o mega stare de bine și a șters mult din ideea de pandemie care mă înconjura. Chit că am auzit și “De ce să cheltui atâția bani? La ce îți trebuie foișor? Dacă vrei să te muți va trebui să creșți prețul la chirie. Nu o să îți mai scoți investia asta. Etc…” Doar că investiția asta a fost în mine și pentru mine. Pentru bunăstarea mea. Pentru relaxarea mea. Pentru zen-ul meu. Pentru starea mea de bine.

Cred că e groaznic să nu simți drag de acasă. Să nu simți senzația aia de bucurie și de acasă când intri pe ușă. Să te strângă pereții și să nu vrei să schimbi asta.

Ce-am mai făcut? După patru ani, mi-am luat inima în dinți și am găurit pereții. Da, am fost vecina cu bormașina pentru vreo jumătate de oră într-o seară, dar a fost pentru o cauză nobilă. Am reușit să pun câteva dintre tablourile cumpărate de prin țările pe care le-am vizitat. Nu știu cum să spun, dar de când le-am pus, mă uit zilnic la peretele ăla. E așa frumos!!! Nu înțeleg de ce le-am ținut pe jos până acum. Auzi și tu la mine, să nu gauresc pereții… Jeez… ca sor’mea care nu voia să își murdărească adidașii pe talpă. Mi se pare că suntem atât de (mă scuzați) idioți când nu ne facem o bucurie personală oricât de mică ar fi ea…

Mi-am făcut un obicei din a cumpăra flori colorate săptămânal, ceea ce a adus un plus de bucurie în fiecare zi. Aici a fost o sincronizare din aia mișto cu niște producători micuți ce scriseseră pe facebook că au nevoie de clienți pentru că deh, în pandemie nu florile erau prioritare, așa că vreo jumătate de an eu și câțiva vecini îndrăgostiți de culoare dădeam comenzi comune și ne făcuserăm un fel de abonament colorat cu orice fel de flori aveau în seră.

Mi-am îmbunătățit colecția de viniluri. Am cumpărat muzică. Am cumpărat poveșți. Am găsit la un nene pe la Baia Mare o listă mai mult decât impresionantă de viniluri. Am avut, cred, vreo lună-două în care în fiecare seară negreșit ascultam câte o poveste. Iubesc din suflet discurile cu poveșți de la Electrecord (au poveștile și pe contul de YouTube. Le găsiți aici.) Vocile interpreților. Sunetul acului pe disc. Foșnetul care se aude în momentul în care s-a terminat partea întâi. E o amintire foarte personală treaba asta cu ascultatul poveștilor (da, am recuperat acum câțiva ani din apartamentul copilăriei toate discurile cu poveșți care probabil sunt de-o seamă cu mine, sau chiar mai mari).

La un moment dat știu că mi s-a făcut atât de dor de călătorit încât începusem să mă uit la pozele din călătoriile anterioare, la arhiva de story-uri, deschideam televizorul doar pe BBC Earth, Travel Channel și NatGeo și făceam planuri pentru o multitudine de locuri în care vreau să ajung când mai trece nebunia asta globală. Și cum am stat cu gândurile departe, la un moment dat mi-am adus aminte că întotdeauna am iubit camerele de hotel. De când mă știu întotdeauna am dormit dusă în paturile alea mari, cu lenjerii albe și cele mai pufoase perne din lume. Sunt sigură că senzația aia de “letting go” pe care am de fiecare dată când mă cocoloșesc într-un pat de hotel vine și după ce am cutreierat străzi și orașe cu orele, dar am zis că o vreau din nou. Și o vreau acum. Așa că mi-a venit ideea să schimb una, alta, astfel încât dormitorul să-mi dea senzația de cameră de hotel. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să schimb toate lenjeriile de pat. Am zis clar că vreau doar tonuri deschise și neapărat să fie uni. Mi-am luat vreo două lenjerii super drăguțe de la Jysk, dar senzația aia de cocoloșit în pat de hotel am regăsit-o odată cu lenjeriile de la Somn pufos. Nu mai știu cum i-am găsit, cred că prin vreun sponsored pe facebook, dar m-am declarat fana lor. Bine, de fapt a celor de la Ralex Pucioasa, pentru că ei le fac. Atât de mult mi-au plăcut, că mai nou, jumătate din prietenii mei au aceleași lenjerii ca ale mele. Bine, pe lângă lenjerii am schimbat și perne, pilotă, inclusiv halatul de baie pentru că voiam fix amintirea aia completă de hotel în care te bagi în pat în halat imediat ce ieși de la dus. Iar oamenii au și secțiune de produse pentru Horeca. Da, am și eu piticii mei, știu… Oricum, mi-am propus să nu mă las până nu îmi iau toate culorile, mai puțin negru (acolo o să termine vecină’miu stocurile).

Ce am mai vrut să schimb? Mirosul de lumânări parfumate. Cred că numai în bucătărie nu am lumânări, în rest am pus peste tot. Inclusiv în foișor. Păi ori suntem pe romantism, ori nu mai suntem. După destul de multe încercări de-a lungul timpului, cele care m-au fericit anul ăsta au fost așa : lumânările din ceară naturală de la Cup&Candle. Mi se pare senzațional mirosul natural de ceară și miere. Pe ele le-am luat cu niște sfeșnice vintage. Și da, și ele mă umplu de bucurie. Sau e posibil să fiu high on ceara aia, că de câte ori trec pe lângă ele mă opresc să le miros puțin. Feeling un fel de tăurașul Ferdinand cu floarea aia. Tot de la Cup&Candle am și una din lumânările “Acasă” și încă o minunăție în formă de sticlă de vin. O altă lumânare care îmi place mult este un yankee candle de la Mobexpert. Miroase a bujori atât de discret și frumos încât stă lejer pe noptiera de lângă pat. Ăsta e modelul, dar văd că pe site nu au cu bujori. Tot pe partea de parfum de cameră declar că sunt profund îndrăgostită de Nohea Amore de la Rangali. Găsisem acum, în decembrie, un parfum de cameră la Zara home care mirosea atât de frumos a turtă dulce de parcă ziceai că vine Crăciunul în fiecare zi. De la Zara home mai luasem parfumuri de cameră. Din păcate, a fost atât de puternic, încât l-am scos afară din casă. E în curte. Lasă, să miroasă frumos și pe afară. Să creadă lumea că fac turtă dulce. După jumătate de oră de ținut parfumul în casă m-au luat niște dureri de cap de am zis că mor. E mult prea puternic. Cred că parfumul ăsta merge doar la casele de vreo 300 de mp open space, ceea ce nu e cazul la mine.

Am schimbat câteva pahare și farfurii. Jur că mi se pare senzațional cum mi-a umblat pandemia asta la sentimente, la nevoi, la dorințe, la amintiri. M-am trezit într-o zi și pur și simplu am simțit că vreau să mă prințesesc puțin. Bine, spun așa pentru că încă îmi place mult cuvântul asta și l-am scos prima dată pe gură acum vreo patru-cinci ani. Dar nu e vorba de prințesit. Ajung din nou la ideea cu ținutul farfuriilor și paharelor “bune” pentru când o fi un eveniment important. Știu că acum ceva timp citisem la Diana Cosmin ceva pe tema asta și jur că nu găsesc articolul (bine, Diana scrie și mult, și s-a prins cum e cu răsfățul și respectul de sine înaintea mea). Da, asta voiam să spun. Că nu mi se pare prințesit. Mi se pare că mă respect pe mine, în momentul ăsta doar pentru așa este normal și îmi face plăcere, fără să aștept un motiv sau o ocazie specială. Și fix cu gândul ăsta mi-am spus că nu mai vreau să îmi beau cafeaua din cană. Vreau să îmi beau cafeaua dintr-un pahar cu picior. Și așa am ajuns la paharele astea de la Nespresso. Am mai găsit niște pocale mișto la Jumbo parcă. Le-am luat pentru apă, dar posibil să se fi băut și prosecco din ele. Am luat seria de negru mat de la Cup&Candle pentru că platouaș is one of my favourite words. Dar platouaș cu lumânare în mijloc mai rar găsești.

Și am mâncat. Mult. Și bine. Trebuie să recunosc că mai mult am gătit decât am comandat. Și asta doar de la câteva restaurante de la care am diverse pofte. În rest gătitul a fost și el un motiv de laudă și de făcut poze. Cumva a trebuit să îmi ocup timpul care înainte era destinat ieșitului la teatru, la film, la evenimente, la poveșți cu prietenii și mai ales plecatului brambura prin țări în care luam la pas fiecare străduță. Also, am descoperit o tonă de mici producători foarte mișto pe care i-am adunat în acest articol.

Nu știu dacă pare dubios, dar toate lucrurile astea mici au contat foarte mult pentru mine. Și pentru sănătatea capului meu. Nu cred că ai cum să fii altfel decât vesel, liniștit, împăcat, relaxat cu o carte bună, o cafea bună, un pahar de vin, de prosecco sau mai nou un gin (cel cu gutui de la Whitley Neil am decis că e preferatul meu), o poveste pe vinil, mirosul unei lumânări parfumate, o gogoașă sau o cremă de zahăr ars,  bălăngănitul într-un balansoar seara, sau cocoloșitul în patul de hotel.

Ah, da, și am făcut curat în șifonier. Și am aruncat orice șosetă lărgită și orice tricou de casă colecționat aiurea. Și mi-am cumpărat pijamale frumix. Și am donat vreo patru saci de haine. Și încă mai am de donat și unele de vândut (pe grupul de gagici). Naiba știe când le-am cumpărat, că încă mai au eticheta pe ele. Am mai făcut eu câte un decluttering mic de-a lungul timpului, dar anul ăsta am simțit că mă strânge șifonierul, că mă strânge casa, că m-am aglomerat, că am prea mult și pică pe mine. Asta înseamnă și că am fost cuminte cu shoppingul de haine în 2020. Am luat doar câteva pe care să le port la birou (atât de mult îmi lipsește mersul la birou!) și cam atât.

Cred că anul trecut am încercat să mă răsfăț cu folos. Ăsta e cuvântul. Și pe lângă răsfăț, mi se pare că am încercat să mă respect mai mult. Pe mine și nevoie mele. Bine, am și nevoi pertinente, să recunoaștem. Nu există nici măcar un singur lucru care să fi fost cumpărat inutil. Ba nu, mint, e o roată din aia de făcut abdomene pe care nici nu am scos-o din cutie. Dar poate îi vine rândul, vedem.

Ce voiam să zic de fapt este că a fost un an dificil pentru toată lumea. Pentru unii mai mult, pentru unii mai puțin. Și fiecare am încercat să găsim modalități de a trăi cu pandemia fără să o luăm razna cu capuțul. Cred din suflet că ne suntem datori nouă înșine cu asta. Să avem grijă de noi și de psihicul nostru. Și e ok să ne răsfățăm, și să ne facem câte o poftă. Sau două, sau trei. Și să ne punem pe primul plan atâta timp cât nu rănim pe nimeni. Cred că ar trebui să ajungem o dată și pentru totdeauna la concluzia că merităm să ne bucurăm acum, nu la un moment dat.

N-am decât două concluzii la sfârșit de text.

  •   Viața e prea scurtă pentru a nu te respecta și răsfața acum!
  •   Trebuie să încep să mă duc la birou pentru că e cam scump să stau acasă!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *