De la chia la piftia.

De vreo zece zile sunt în pauză de fripturici așa că pozele mele de pe story cu papa bun nu numai că au scăzut în cantitate, ba s-au mai și transformat în verzituri. Motiv pentru care primesc o grămadă de mesaje simpatice în care my virtual friends mă întreabă dacă am pățit ceva, dacă sunt ok, dacă sunt bolnavă sau dacă e un “clipește de două ori dacă ai nevoie să fii salvată”.

Așa că am zis că e un moment bun să scriu un text despre minunata mea dietă. Nu, nu e un text despre carnea la garniță. Dar să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a inventat-o. E un text despre modul meu de a mânca, pentru că am stabilit deja că iubesc mâncarea. O iubesc atât de mult încât cele mai multe întrebări sunt de genul “de ce naiba nu te îngrași?” “e pielea a naibii pe tine, de aia!” “asta e super puterea ta?” și alte chestii de genul ăsta, mai ales că sunt la aceleași kilograme de vreo 15 ani.

În primul rând trebuie să spun mulțumesc mamei pentru genele bune. Că nu am cum să nu recunosc că jumătate din treabă era deja rezolvată. În al doilea rând, chit că de pe internet se vede că mănânc toată ziua, am și eu secretele mele care mă ajută să mă mențin. First of all trebuie să înțelegem că fiecare organism este diferit și dacă avem destulă răbdare să îl ascultăm, să îl înțelegem și să îi dăm ce are nevoie totul devine mult mai simplu. Am un prieten care după ce a renunțat două luni la pâine și Cola a slăbit 10 kile. Just like that. Dar și el, ca și mine, a făcut câteva experimente până a văzut ce funcționează pentru organismul său.

Acum vreo 10 ani aveam niște probleme cu stomacul. De fapt reformulez. Toată viața mea am avut dureri de stomac. Țin minte că în copilărie o trezeam pe mama noaptea din somn și îmi punea pe burtă o sticlă cu apă fiartă ca să îmi treacă durerea. Acum 10 ani, la sfatul unei colege, mi-am făcut o programare pentru o gastroendoscopie (din aia cu anestezie, altfel probabil fugeam din clinică). Răspunsul medicului a fost așa: ar trebui să renunți la cafea, tutun, fructe crude, legume crude, prăjeli, sucuri, sosuri. Practic mai rămânea să beau apă și cam atât. Nu sunt fan pastile. Nu mi-au plăcut niciodată. Dar acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu le pot avea pe toate. Cel puțin nu simultan. Așa că trebuia să fac niște alegeri. Acela a fost momentul în care am decis ce tai de pe listă. Am ales să tai sucurile și prăjelile. De atunci, pot să spun cu uimire și cu bucurie, că nu am mai avut dureri de stomac.

Așa, să revenim la tips and tricks.

Nu beau sucuri din comerț. De ani întregi la mine în casă nu există decât apă plată. Dacă am poftă de un suc fac acasă o limonadă, un fresh, un smoothie. De câteva ori pe an (maxim cinci) mi se face o poftă acută de Cola sau Mirinda și atunci nu-mi refuz o doză (0.33 strict de poftă, în niciun caz o sticlă de 2 litri).

Nu prăjesc nimic. Sau aproape nimic. Singurele prăjeli la care fac excepție sunt cartofii prăjiți (și aia de câteva ori pe an) sau din când în când gogoși. Aici nu am pus legumele călite sau ceva fructe de mare pentru paste. Mă refer la tigăi de ulei. Tot ce fac este la grătar, cuptor sau slow cooker. Dacă mă chinui puțin o sticlă de ulei îmi ajunge un an.

Mănânc încet, puțin și des. Ai mei fac mișto de mine că întotdeauna mă ridic ultima de la masă. I really take my time. Mănânc foarte încet și beau la fel de încet (pot să termin o bere într-o oră). Sunt pofticioasă și experimentez foarte mult. Dar nu mă ridic niciodată de la masă când simt că pocnesc sau când mă rostogolesc. Și nu știu cum se face, dar întotdeauna în farfuria mea mai rămâne un dumicat. Prefer să ciugulesc mai multe feluri. Cred că am învățat asta de la italieni. Prefer o explozie de gusturi decât burduful plin.

Rar mănânc două feluri la o masă. Aici am remarcat o chestie interesantă la mine. Niciodată nu pot să mănânc desert după masă. Desertul pentru mine se încadrează la gustare. Sauuuu sunt în stare să mănânc desert înainte de masă. Așa știu sigur că intră.

Legat de desert – o să spuneți că sunt dubioasă, dar eu până la 30 de ani nu am avut poftă de dulce. Poftele mele erau întotdeauna pe ronțăit ceva sărat. Sunt persoana aia care nu mănâncă ciocolată. Nici înghețată. Decât de vreo două ori pe an. De vreo doi-trei ani în schimb, poftesc la prăjituri. Chiar râdeam că în ultimii doi ani la birou mă apucau poftele de dulce fix pe ceas, la ora 16.00. Am fost și rămân fan prăjituri făcute în casă, plăcinte, pandișpanuri, cozonaci, clătite, cremă de zahăr ars. Nu cred să-mi fi fost vreodată poftă de ceva dulce de pe rafturile magazinelor.

Nu (mai) mănânc shaorme și fast food. Cred că sunt mai mult de 10 ani de când nu am călcat într-un KFC. Poate o dată pe an mi se face poftă de MC și cam atât. Aici nu am inclus pizza. Pizza mănânc. Dar trebuie să fie într-un fel anume. Momentan preferatele sunt pizza all cheese cu toping de bacon și cârnăciori de la Jerry (creație proprie), pizza cu trufe (de la Camionetta), pizza cu speck și pere (de la Pâine și Vin).

Am niște ani de când am renunțat la zahăr adăugat. Deja avem zahăr inclusiv în pâine, așa că încerc să nu consum mai mult decât iau din alimentele uzuale. Motiv pentru care am ceva ani de când l-am scos din cafea, ceai, limonadă. Unde e musai de pus (adică în vreo rețetă) apelez la îndulcitor din ștevie.

Am perioade când fac detox de carne. Exact ca în momentul de față. Nu îmi aleg eu perioada și nici nu îmi impun ceva. Pur și simplu organismul meu alege. Și, așa cum scriam la început, de vreo 10 zile organismul meu refuză carnea. Când o să aibă chef, o să-mi dea el semn și o să-I fac o friptură.

Nu mănânc pâine la mesele principale. Pâinea e pentru de dimineață și atunci doar din făină integrală (asta e poruncă de la Alina, șefa la nutriție). În continuare mi se pare că micul dejun e cea mai importantă masă pentru mine. Un mic dejun consistent mă ține lejer până pe la ora 13.00. Și dacă se întâmplă să nu mănânc dimineață, funcționez fix că o legumă.

Nu ciugulesc la film. Nu (mai) simt nevoia să rod tot timpul ceva. Dacă mă uit la un film nu îmi iau bolul de chipsuri, floricele sau alte ronțăieli. Ăsta e un tic pe care creierul îl deprinde. Creierul secretă dopamină și dacă ronțăi o ciocolată și dacă ronțăi un măr. Motiv pentru care de ceva timp, dacă am chef să ronțăi ceva, ronțăi mere sau morcovi (cu mere și morcovi am înlocuit și țigările și Doamne, ce mișto respir de atunci!)

Nu mănânc și nu beau emoțional. Pentru mine mâncarea și băutura înseamnă plăcere. Înseamnă să savurez, să mă bucur de ceea ce am în față. Dacă am fost vreodată tristă, supărată, nervoasă mi s-a tăiat pofta de mâncare instantaneu. Greva foamei scria pe mine. Țin minte că și în copilărie îmi zicea mamaie să “nu mă mai supăr pe mâncare”. Nu a înțeles niciodată când spuneam că eu nu mă supăr pe mâncare. Doar că dacă nu pot să o mănânc bucuroasă, nu pot să o mănânc deloc. Eu sunt inversul fetelor din filme care plâng cu o găleată de înghețată în brațe. Dacă sunt tristă, scad o măsură la pantaloni. De aia nu vreau oameni nașpa prin preajmă. Că îmi plac hainele mele și nu vreau să le schimb cu altele în mărime mai mică.

Cred că astea sunt singurele lucruri pe care le fac. Îmi ascult organismul și nu fac excese. Nu o să-mi interzic niciodată nimic din punct de vedere culinar, dar nici nu o să mănânc până bubui. Am să militez întotdeauna pentru echilibru pe toate planurile. E mai bine. E mai safe. E mai liniște și e mai frumos.

Mi se pare că cel mai bun lucru pe care putem să îl facem pentru noi este să ne ascultăm. Și la cap și la corp. Să fim conștienți și asta implică și să mâncăm conștient. Eu de abia aștept să îmi vină pofta să beau ceva. Nu am mai băut nimic de pe 12 ianuarie, de la ziua mea. Și am o sticlă de prosecco pe care am primit-o cadou de la fata cu prosecco și de abia aștept să îmi vină pofta de ea. Tot de la ziua mea nu am mai mâncat nimic dulce. Practic compensez pentru tortul ăla krantz pe care l-am luat de Crăciun și care s-a dus în trei zile.

Sunt foarte conștientă că alimentația ne dă sănătatea, starea de bine și fizicul. La fel de conștientă sunt că nici nu o să mai am pătrățele ca în facultate pentru că, ce să vezi, îmi place și berea și urăsc pieptul de pui. Dar, vorba aia, cu cele de mai sus mă mențin la kilogramele din facultate și nici nu renunț la plăcerea de a mânca. Vorba titlului (pentru care trebuie să îi mulțumesc lui Ștefan) oscilez între chia și piftia. Și pare că-mi iese.