Ma uit la ceas si pare-mi-se ca nu am timp. Nu-mi ajung nici cele 7 zile din saptamana, nici cele 24 de ore din zi. Cateodata as putea sa bag mana in foc si sa jur ca cineva se joaca cu mintea mea si imi fura timpul si mi-l comprima sau mi-l accelereaza.
Daca as putea sa-mi doresc ceva in momentul asta, mi-as dori sa fiu in scoala generala sau in liceu si sa astept sa vina vacanta de vara. Da!! 3 luni de vacanta pe care atunci nu stiam sa le folosesc. Ma plictiseam, nu aveam si nu stiam ce sa fac, eram mica si nu-mi doream decat treaca timpul mai repede, sa cresc, sa mai adaug un an si sa ma fac “om mare”.
Acum traiesc intr-o lume atat de accelerata incat nu am timp sa ma uit in oglinda decat dimineata cat imi dau cu ceva pe ochi sa arat prezentabil la birou. Intr-o dimineata, in drum spre a doua casa intitulata office, ascultam muzica in masina si…m-a izbit. M-am facut om mare – cu masina, cu job, cu responsabilitati, cu program de curatenie, cu facut de mancare (vaiiii ce-as vrea sa vina mama sa ma intrebe ce vreau sa gateasca la cina si eu sa ii spun “nu conteaza, orice faci tu e perfect”),cu platit de facturi etc..
Cred ca la scoala trebuia sa avem o ora pe saptamana in care cineva sa ne pregateasca sufleteste pentru marea noastra dorinta de a fi “oameni mari”. Sa ne invete cineva sa apreciem timpul, sa ne invete cineva sa apreciem copilaria, naivitatea, desenele animate cu Tom si Jerry, mersul in tabere si somnul de dupa amiaza (cat imi e de dor de somnul de dupa amiaza!!).
Cred ca traim intr-o lume agitata si nebuna. Societatea asta ne subjuga cu ritmul ei alert. Dar oare, nu noi suntem societatea? Nu ar trebui sa depinda de noi sa ne gasim un moment de respiro? Cred ca suntem atat de prinsi in vartejul asta numit viata incat uitam sa o traim si mai cred ca, mai mult trecem prin ea sau ea pe langa noi. Ne-am inrait atat de mult, am uitat ce inseamna bunatatea si iubirea, am uitat cum sa spunem un compliment fara un motiv ascuns, am uitat sa ascultam si sa intelegem, am uitat sa avem rabdare. Intotdeauna avem probleme mai mari si mai importante decat ale altora doar pentru ca …sunt ale noastre.
Suntem atat de obisnuiti cu lipsurile si neajunsurile incat nu vedem nicio parte buna niciunde. Nu ne bucuram de nimic, we take anything for granted (in română chiar nu suna cum trebuie), facem un million de scenarii care mai de care mai pesimiste, nu stim sa acceptam ceva bun sau sa multumim, nu ne bucuram de nimic din ce avem. Cu siguranta avem mai multe decat altii, cum la fel de sigur avem mai putine. Tind totusi sa cred ca, nici cei care au mai mult nu stiu sa aprecieze si sa fie multumiti cu ce au.
Si cred ca asta se intampla pentru ca ne-am pierdut pe noi in valtoarea vietii. Ne-am transformat in niste mici robotei, niste sclavi ai societatii si a dogmelor – trebuie sa inveti, sa faci o facultate, sa te mariti, sa faci copii, sa faci bani, sa iesi la pensie si sa mori. Si noi unde suntem in ecuatia asta? Stim oare ce nevoi avem? Ce ne face fericiti? Ce ne bucura privirea si sufletul? Ce ne cultiva fluturi in stomac?
Eu, recunosc, sunt dependenta de fluturi in stomac. O fi bine, o fi rau…cred ca bucuria e cea mai importanta. Mai stii cum e sa adormi sau sa te trezesti zambind? Stii sentimentul ala? Daca nu, ar trebui sa il cauti. Daca l-ai uitat ar trebui sa il redescoperi. In orice. Pentru ca tu stii cel mai bine ce te face fericit/a.
Pe mine ma face fericita o zi cu soare, o cafea la povesti cu fetele intr-o dimineata de duminica la o terasa, o carte pe care nu o pot lasa din mana nici in cada, o piesa de teatru la care merg cu prietenii si ne regasim in personaje, muzica buna la care stiu pe de rost toate versurile, un pahar de vin rosu intr-o seara tarzie, faptul ca pot cunoaste oameni noi sau faptul ca oamenii la care te astepti mai putin pot fi o adevarata surpriza placuta, micul dejun adus la pat (chiar daca spal eu vasele dupa), bancurile la care rad pana imi dau lacrimile, faptul ca ajung acasa si catelul meu ma asteapta cu cea mai mare bucurie pe care am vazut-o vreodata, o vorba buna, un compliment sincer, vestile bune neasteptate, oamenii fericiti – pentru ca sunt molipsitori.
Mi-au trebuit mai mult de 28 de ani sa incep ma gandesc la nevoile mele. Si cand mi s-au pus intrebarile “tu ce vrei ? tu ce-ti doresti? tu ce de ai nevoie? ”mi s-a parut ca trebuie sa dau cel mai greu raspuns de pana atunci. Cred ca suntem atat de ancorati in cotidian, in agitatie, in micile sau marile probleme, ba mai mult – cand nu avem chiar ni le inventam. Uitam sa ne bucuram de lucrurile bune din viata. Tindem sa nu le mai observam, sa trecem usor peste ele, sa le minimalizam, de parca ar trebui sa ne fie rusine pentru cel mai mic moment de bucurie.
Am ajuns sa raspundem la o invitatie la o cafea sau la masa la parinti cu “stai sa vad daca am timp”. Cum ar fi sa ne facem timp pentru toate? Sa incepem in fiecare zi cu cateva minute si sa ajungem, atunci cand vom fi pregatiti , la cateva ore. O ora pentru un ceai cu prietenii, o ora doar pentru mine si cartea mea, o ora pentru o plimbare in parc cu catelul, o ora in care sa faci un desert pe care sa il imparti cu oamenii dragi, o ora pentru o baie cu spuma, o ora in care sa stai la telefon cu un om drag de departe in loc sa ii dai un like pe facebook, o ora tu cu tine la shopping in timp ce el bea o bere cu baietii (bine, fie…, 2-3 ore si la tine si la el).
Cum ar fi sa ai o ora de fericire in fiecare seara? Si mai multe in weekend? Sa se instaureze asa… un program de fericire, obligatoriu, ca pe vremea comunismului. In fiecare seara intre orele 21.00 – 22.00 ruleaza programul de fericire. Va rugam sa va bucurati de el si sa il folositi cat mai bine in interesul personal, astfel incat zambetul sa persiste pana la emisiunea din ziua urmatoare. Eu zic c-am trai mai mult si nici n-am avea nevoie de farmacia inimii Catenaaaaaa.