De Paște am fost la țară. Le-am promis de atâtea ori că încerc să ajung mai des decât de Paște și de Crăciun, încât nici eu nu mă mai cred. Totuși, chiar o să încerc. Senzația pe care o am când mă duc la țară este fix aia de zen, de nicio grijă, de relaxare, de liniște, de fugă de exceluri. Visez de multe ori să mă mut undeva departe, într-un loc foarte liniștit, cu pădure, cu lac, cu liniște.
Așa că după ce am umflat burtica bine, dar nu atât cât să ajung la colebil ca în alți ani, după ce am dat năvală în bunătățile pe care le văd o dată pe an, după ce am stat în șopron și am dormit o oră în lucernă, în miros de fân, lătrat de căței și guițat de porcușori, după ce au făcut ăștia mișto de mine că m-au pus să mulg vaca și nu am reușit sub nicio formă, am plecat pe străzi ulițe să îmi aduc aminte pe unde mă plimbam când eram eu mică (de înălțime). Am vrut să ajung la moară și la gârlă dar nu am mai știut drumul, am ajuns la o stână unde era cât pe ce să fiu masa de Paște pentru niște ciobănești.
Și în plimbarea asta prin verde și prin soare am dat de Ana. Ana are 4 ani. Ana a fost fascinată de aparatul foto. Ana s-a ținut de mine vreo oră. I-am făcut poze. Mi-a făcut și ea poze. Mă gândeam că nu prea are parte de vizitatori, de aia s-a bucurat când m-am oprit să o întreb cum o cheamă și dacă mă lasă să îi fac o poză. Ana știe tabla înmulțirii. Ana mi-a arătat ursulețul ei de pluș. Ana mi-a arătat poza de 8 martie pe care a făcut-o la grădiniță. Ana m-a făcut să îmi dau vreo două palme. Asta pentru că am momente în care mă apucă o tonă de nemulțumiri legate de orice. Pentru că nu mă mulțumesc niciodată cu puțin. Pentru că tot vreau și tot vreau. Și când nu-mi iese ce vreau, mă enervez. Și câteodată îți apare câte o Ana care, deși nu are decât ce se vede în poze, râde la soare. Râde la pui. Râde la o minge spartă. I-am zis mamei ei că îi trimit pozele, să îmi noteze adresa pe ceva. Și mi-a scris pe o foaie adresa. Cu localitate, cod poștal, tot. Iar eu așteptam să îmi dea adresa de facebook. Man I’m stupid sometimes! Așa că da, din când în când mai merităm o Ana sau vreo 2 palme că să ne trezim, să ne uităm în jur, să apreciem ce avem și să mulțumim.
