Ieri am fost la o petrecere cu tort la Marie Curie. Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii Marie Curie. I-am aniversat pe Maria şi pe Vladut şi a fost gaşcă mare la petrecere: Alexandra (petrecăreaţă de ani întregi), doamna doctor, doamnele asistente, câţiva părinţi şi, bineînţeles, ceilalţi 16 colegi de palier ai sărbătoriţilor.

Nu ştiu exact cum să încep să povestesc ce se întâmplă acolo. Vreau doar să întreb ceva. Aveţi idee ce sentimente te încearcă în momentul în care cânţi “mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani” unui copil de 8 ani, bolnav de cancer pulmonar, care s-ar putea să nu îşi sărbătorească următoarea aniversare? Ai început vreodată să râzi în timp ce plângeai? Ceva de genul ăsta. Dar amplificat până la Dumnezeu.

La Marie Curie sunt 18 copii în secţia de oncopediatrie. La Institutul Oncologic sunt 30, iar la Fundeni sunt 80. În momentul ăsta. Numărul nu rămâne niciodată constant. Pentru că unii vin. Alţii pleacă. Dar nu acasă.

Nu o să încep să vă spun că mi s-a rupt sufletul uitându-mă la ei şi că aseară, când am ajuns acasă, m-am jelit până mi s-au umfat ochii. O să vă spun în schimb că eu atâta fericire la un loc nu am văzut niciodată. Fericire din aia pură şi sinceră, care te loveşte peste ochi şi te scoate din realitatea ta aia frumoasă şi din bula ta pe care o crezi imperfectă.

Pentru că asta fac oamenii mari. Se plâng, se stresează, se enervează, nu le convine nimic, găsesc tot felul de motive, scuze şi pretexte pentru a fi nemulţumiţi. Aşa suntem noi, oamenii mari. Avem supărări legate de traficul din oraş, legate de o discuţie, legate de o glumă proastă, legate de “nu m-a mai sunat băiatul ăla”, legate de “nu ştiu cu ce să mă îmbrac”, legate de “am stat la coadă la ikea” şi “am prea mult de lucru şi am un şef idiot”, legate de “nu-mi place când e frig şi plouă şi dau la lopată”, legate de “nu ştiu ce să mai mănânc azi, că nu am poftă de nimic” şi “nu am bani să mă duc la mare”.

Ştiţi cum a arătat fericirea ieri?

Cam aşa a arătat. O secţie de spital în care copiii s-au bucurat de decorul cu ghirlande, de baloane şi suflători, de cel mai frumos tort pe care eu l-am văzut vreodată, coroniţe şi coifuri, cărţi multe cu poveşti frumoase şi, mai ales costume. Costume, pentru că fiecare şi-a dorit să fie un personaj anume. Ştiţi care e puterea unui costum?

Puterea unui costum ridică din patul de salon nişte copii de maxim 9 ani, copii epuizaţi de chimioterapie, copii care încep să zâmbească şi, în loc să mai fie copii bolnavi de cancer, sunt o poveste. Copii care le spun asistentelor “vă rog să îmi puneţi dop la perfuzie ca să pot să mă îmbrac cu costumul”. Copii care spun “eu de aia am vrut costum de soldat; pentru că soldatul este puternic şi aşa nu o să mai am nevoie de medicamente”. Copii care, la un momentat au intrat în operaţie fără să vrea să dea jos costumul. Şi care au avut parte de doctori oameni care, după anestezie le-au dat jos costumul, dar i-au îmbrăcat la loc în costum înainte să se trezească. L-aţi văzut pe iepuraşul din poză? Iepuraşul are 1 an. De când am ajuns şi până s-au făcut aranjamentele, a plâns încontinuu. În momentul în care a văzut costumul, a încercat să îşi dea jos pansamentul ca să se îmbrace singur. La 1 an! Doamne, Dumnezeule! Apoi a plecat la plimbare pe holuri. Zâmbind.

Ştiţi ce am mai făcut ieri? Am râs, am glumit, am stat la poveşti. Mă uitam la feţişoarele lor şi la ochişori. Am văzut foarte puţin ochi trişti. 80% din ei erau super veseli şi fericiţi. Dar şi epuizaţi. Albă-ca-zăpada avea cea mai frumoasă şi senină faţă pe care eu am văzut-o la vreo fetiţă vreodată. Cea mai frumoasă! Şi era într-un scaun cu rotile pentru că probabil boala s-a extins atât de mult încât avea amputată o parte din picioruş. Ştii momentul ăla în care te uiţi în ochii cuiva şi îţi vine să urli şi să intri în pământ de neputinţă? Pentru că acolo nu ai cum să plângi. Toată lumea era atât de fericită încât nu ai decât să râzi, chiar dacă prin minte îţi trec milioane de gânduri.

Şi m-au întrebat care e culoarea mea preferată şi câţi am am. Şi dacă pot să ating tavanul J. Le-am zis că doar dacă mă ridic pe vârfuri şi au zis da. M-au întrebat dacă mi-e frică de injecţii. Nu, nu îmi e. Dar le-am povestit cum mi-am rupt eu mâna când eram mică şi fracturat piciorul când eram mare. M-au întrebat dacă am căţel sau pisica şi le-am arătat poze cu Frank. Zoro, care are în jur de 4 ani, îmi spunea cum a avut el păr “până aici la ceafă” dar acum nu mai are. I-am zis că e ok. Toţi băieţii din ziua de azi se rad în cap pentru că e la modă. Şi visau la Disneyland şi la vacanţe la plajă. Pentru că atunci când eşti îmbrăcat în spider man sau în costum de prinţesă, nu mai eşti un copil bolvan de cancer şi poţi visa.

Ce voiam să vă mai spun. Voiam să vă spun că aceste lucruri se întâmplă pentru a le mai îndulci viaţa. Sună atât de aiurea “viaţa” în contextul ăsta. Pentru că nu se ştie niciodată dacă boala îi va intra în remisie. Pentru cei mai mulţi, viaţa se opreşte şi organismul nu mai luptă. Şi nu aş vrea să ştiu vreodată ce este în sufletul părinţilor lor. Nu cred că există oameni mai puternici pe lume ca aceşti copii şi mai ales, ca părinţii lor. Alexandra, de la Asociaţia Spitale Curate le face viaţa mai frumoasă de câţiva ani. Eu, sincer, nu ştiu cum reuşeşte să nu plângă non stop după ce pleacă de la 3 spitale, nu de la unul, cum am fost eu ieri.

Ideea e ca toate bucuriile astea costă bani. Toate costumele costă bani, toate produsele de care are nevoie un copil care face chimio costă bani, pentru că sunt importante toate cele 3 direcţii – alimentaţie sănătoasă (asta înseamă foarte multe fructe şi legume pe care, bineînţeles nu le primesc la masa oferită de spital), igienă (pentru că având sistemul imunitar terminat, au nevoie ca majoritatea produselor să fie înlocuite foarte des –gen periuţe de dinţi, săpun, pastă, etc) şi bineînţeles suportul psihologic unde se întâmplă toate nebuniile astea pe care le face Alexandra de Mărţişor, Ziua copilului, Halloween, Crăciun şi zile de naştere cu bal mascat.

Aşa că nu eşti în situaţia descrisă mai sus, trebuie să fii foarte fericit. Şi sper să fii împlinit, mulţumit şi conştient. Şi să ştii că ai putea face o diferenţă în viaţa unui copil. Şi dacă te gândeşti că 13 lei nu contează, afla că atât costă mâncarea pe zi pentru unul din omuleţii de mai sus. Crede-mă. Contează orice leu şi poţi face o diferenţă şi cu 10 lei şi cu 100 lei. Şi cu oricât te lasa sufletul şi portofelul. Şi cu direcţionarea impozitului către asocitia şi cu orice alte idei ai şi îi poate ajuta pe copii.

Cei de la Editura Univers Enciclopedic ne-au dat 50 de cărţi cu poveşti diferite. Să vezi cum strigau omuleţii ăştia mici care şi ce vrea de acolo. Apoi să vină o asistentă să te ia în braţe şi să spună “nici nu ştiţi ce bucurie ne-aţi făcut; copiii ăştia vor poveşti pe bandă rulantă”.

Ştiţi ce ar mai fi nevoie? Un storcător cu presă la rece, pentru că ar fi cea mai bună idee de vitamine care să vină fără perfuzie. Până în momentul de față, “Zi cu fapte bune” a însemnat – 600kg de fructe la Institutul Clinic Fundeni, 240 kg de fructe la Institutul Oncologic București, 40 kg de fructe la Marie Curie. Aşa că poate ştiţi pe cineva la vreun producător/distribuitor care vrea să doneze, dacă nu trei (unul pentru fiecare spital în parte) măcar unul.
Nu ştiu ce să vă mai spun. Dacă vreţi să ştiţi ceva, mă puteţi întreba.

Ca să simplific puțin procesul vă las și datele de care aveți nevoie:

Cont: RO46 RZBR 0000 0600 1694 9927  Bancă: Raiffeisen Bank 

Deschis de Asociația Spitale Curate. Cod Fiscal: 33344388

Ăștia ai mei dragi, plecați prin țări mai bune, dacă vreți să faceți o faptă bună o să aveți nevoie și de codul SWIFT RZBRROBU. Sau varianta cu cardul. Trebuie să dai click AICI  și cam atât. Mie mi-a fost mai ușor așa.

Despre Alexandra şi asociaţie am mai scris şi anul trecut pe vremea asta. AICI. Poate aveţi nevoie să recitiţi sau poate nu eram prieteni virtuali pe vremea aia.
Am vreo 3000 de oameni care mă citesc. Ştiţi ce ar însemna 13 lei de la fiecare? Şi voi, la rândul vostru aveţi o grămadă de oameni în listă. De data asta, vă rog eu să daţi un share. Poate vor şi alţii să ajute cumva. Vă las şi adresa de mail a Alexandrei. Poate vă mai vin idei despre cum să vă implicaţi alexandra.raureanu@spitalecurate.ro

Şi vă mai las două poze în care, omuleţii si-au pus fricile pe panou. Fricile tale arată la fel?