Este pentru prima oară cănd îmi dau cu părerea, în scris, pe internet. Am şi eu blog, numai că al meu este cu poveşti despre călătorii. N-am vrut să fac cum face toată lumea. Am vrut să fiu autentică şi să nu mă apuc să-mi dau cu părerea despre oameni şi cum sunt ei, cum trăiesc şi, mai ales, despre cum greşesc. Dar, vai, căt de departe sunt de asta!
M-am pus acum în faţa laptop-ului, Nistor. Să ştii că scriu aşa cum ştiu eu. Pentru că n-am făcut cursuri de scris literar. N-am citit cărţi de ştaif şi nici nu am insistat prea mult să-i citesc pe alţii. Aşa că nu vom vorbi despre cum şi ce mai e pe la usa modei cuvintelor şi nimic despre rebelii de dicţionar, pentru că viaţa nu-i dintr-o copertă în alta.
Aleg să nu fiu ipocrită azi. Sau, mai bine…scris, aleg să nu fiu ipocrită acum. Uite, sunt sinceră. Am ajuns la 33 de ani aproape. Hai, că-i o dublă mişto. Dar mă consumă oamenii care îşi fac probleme când nu au. Ai văzut şi tu că lupt pentru a încerca să îi înţeleg, să-i îmbunătăţesc, să le arăt că se poate să fie şi bine. Nu doar rău. Mi s-a luat de rău. Fiecare luptă îmi fură câte o bucăţică de suflet. Şi, poate prea tăios spus, mă refugiez în călătoriile mele şi-n timpul petrecut cu cei 5 oameni pe care încă-i am, spre mirarea mea, constanţi în jurul meu. Care încă au răbdare cu mine când o iau pe arătură. Când mă las pradă fricilor legate de mine, mai ales. Am ajuns la 33 de ani şi abia acum învăţ să mă suport. Norocul meu este că timpul mi-a cam dat chestii pe care a trebuit să le gestionez. Timpul mi-a arătat cum este atunci când pierzi oameni, iubire, respect şi cum este când îţi fuge pământul de sub tine. Timpul mi-a arătat cum să fiu atunci când e bine, mi-a dovedit că pot să înving şi, de-am pierdut, cum să învăt să pierd. Cum să mă repliez, suck it up and move on.
Cel mai important însă, timpul mi-a arătat cum să fac să nu-mi mai toc nuronii aiurea-n cap. Ştii, Nistor, e o limită atât de subţire între linişte şi nebunie! Atât de fină şi de înşelătoare încât, dacă o laşi să-şi facă de cap cu gândurile tale, ajungi să nu te mai recunoşti. Şi l-am urât pe timp şi pe cum m-a făcut să aştept. Atât de tare încât m-am urâţit şi eu odată cu asta. M-am perpelit întrebându-ma cât mai durează până când toate porcăriile pe care nu le înţelegeam se vor fi desluşit. Ah, şi am zis că nu voi scrie despre mine, iar. Tot egocentrică am rămas. Dar nu-i rău deloc. Nu e ca şi cum aş face-o din preaplin de mine. O fac pentru că, din când în când, mă mai uit şi eu la interior să verific de praf prin sertarele minţii şi de scame pe căile sufletului.
Uite, rar se întâmplă ca experienţa unora să devină învăţătura altora. Mult prea rar. Şi hai să nu mai folosim cuvântul “experienţă” în locul “greşelilor”, hai să nu ne mai ascundem în spatele orgoliului şi să avem puterea să recunoaştem că mai şi greşim. Eu n-am prea învăţat multe de la ceilalţi, dar am avut grijă să greşesc mai mult decât au putut-o ei face. Eu cam practic inconştienţa, ce-i drept. Aşa am ştiut să mă ajut cel mai bine. Paradoxal, nu? Nu! Pentru că iată-mă-s acum, ajunsă iar la momentele în care ar trebui să nu repet greseli, pentru că am învăţat, sanchi, din ele. Zi de zi. E despre putere, cred. Curaj şi putere. Şi inconştienţă, aşa cum ţi-am zis mai sus, în mare măsură. Sau despre cum să nu mai faci cum ai făcut până acum, pentru că n-a funcţionat. Ce mişto ar fi, de fapt, să fie totul o simplă ecuaţie, chiar şi de gradul întâi, pe care, dacă o rezolvi, să nu mai fie nevoie să-ţi bati capul. Să nu mai trebuiască îndoiţi neuronii ăia, deja prea obosiţi. Săracii.
Uite aici o părere, ţi-o spun de la suflet: fără dragoste trăieşti doar o imitaţie a vieţii. Da, sigur, poate şi fi chimia la mijloc, dar nu e chiar totul, să ştii. M-a scos dragostea din multe belele nebune şi periculoase. Başca, dragostea mea-i păcătoasă, cumva. Să te îndragosteşti des şi repede e uşor periculos. Te duce fix acolo unde zici că nu-ţi mai trebuie aşa emoţie. Dar să fim serioase, pe cine păcălim? Pe cine?! Dacă nu era ea, probabil că acum n-aş mai fi avut curaj să vorbesc despre asta. Aşa că cinste ţie, dragoste, pentru că pot avea emoţii şi viaţă de simţit.
M-am tot gândit dacă să-ti scriu despre suflet. Pentru că încă nu mi-l stăpânesc şi dacă pe creier am reuşit, cumva, să-l mai domolesc, sufletul încă îmi e jucăuş. Tot ce pot să-ţi recunosc este că blândeţea şi vulnerabilitatea mă ajută mult în toată chestia asta legată de interiorul fiinţei şi toate serpentinele ei. Am să mai las să fie aşa o perioadă. Mai las loc de nişte plăceri vinovate în ceea ce-l priveşte pe suflet. Simt că mai am de învăţat din ce mai are el sa-mi arate. Dar e fain pentru că simt că şi lui a început să-i placă de mine. E bine.
Nistor, hai să nu ne mai uităm în jurul nostru atât de mult. Că asta facem zi de zi şi ne apucă paiş’pe noaptea comparându-ne cu diferiţi colegi de planetă. Hai să căutăm inspiratia in noi. În ceea ce facem frumos în fiecare zi. Vreau să nu lasăm timpul să-şi facă de cap pe costul vieţii, ştii? Fiecare gest să aibe o insemnătate pe care, mai târziu, să o putem povesti. Da, să fie memorabilă. Să facem din viaţă o artă, iar timpul să-i dea valoare.
Vezi că te-am ameninţat că nu ştiu să scriu literar. Bine, acum, tocmai când voiam să închei tura asta de păreri, m-am gândit că sigur voi mai avea şi altele, pentru că mâine mă aşteaptă viaţa. Iar. Zi-mi tu că nu merită să trăieşti cu însemnătate! Dă-mi un singur motiv care să mă convingă că nu-i aşa.
Hai, Nistor, că am închis frumos.
Pwp, pa.
