Câteodată mi-ar plăcea să fiu proastă. Proastă și ignorantă. Ar fi greu doar pentru alții. Câteodată mi-ar plăcea să n-am pic de empatie. Bine, să fie puțină, acolo, la limita la care să nu ajung psihopată. Pentru că e greu. Și doare. Plâng pentru multe și le simt pe toate. Gândesc prea mult și asta mă obosește.
Ce trăim indirect zilele astea este ceva ce ar fi trebuit să se termine odată pentru totdeauna acum 77 de ani. Oameni de pe o planetă întreagă ies în stradă să protesteze împotriva unui psihopat notoriu care (momentan) nu poate fi oprit de nicio altă putere de pe planeta asta. Îmi adus aminte de acum jdeani când am mers cu tata la poliție să depun o plângere asupra unui psihopat care mă urmărea/hărțuia de câțiva ani și ne-au zis că „dacă nu v-a făcut nimic nu avem ce să îi facem”. Omul a fost adus la secție și lăsat acăsică. Drept urmare, cu bucurie, a continuat să facă aceleași lucruri – urmărit, amenințat, tot tacâmul, încă niște ani. S-a oprit niște ani și a revenit când mi-am făcut blog. Frumos, nu? Multă siguranță și încredere.
Cam așa și cu Putin. Inițial n-a făcut. Apoi a făcut. Apoi a făcut ce n-ar trebui să fie lăsat să facă nimeni pe pământul ăsta. E oribil că există astfel de oameni pe pământ și e greu pentru restul. Mi-e absolut imposibil să înțeleg de ce sunt lăsați liberi. De ce nu este stârpit răul de la primele semne? De ce nu se iau măsuri de prevenție și ajungem să tratăm victime inocente ale unui război inutil? De ce suntem mereu singuri și trebuie să supraviețuim? De ce aș face un copil ca să-l aduc în lumea asta? De ce e care pe care în secolul în care avem mai mult decât ne-am putea dori? De ce oamenii din țara asta își rup de la gură de fiecare dată când e nevoie de o ambulanță, un spital, o pâine, încălțăminte pentru copiii din zone defavorizate, cărți în sate, lemne de foc, pături pentru sinistrați? De ce suntem conduși de incapabili agramați pe care ii doare în cur de noi, ăștia de mergem la muncă și ne plătim taxele? De ce ne lăsăm conduși de penali, la propriu, ca niște capete plecate după ce s-a murit la revoluție? De ce le facem treaba în timp ce ei sunt la schi? De ce nu ii punem la muncă în folosul comunității?
Cum e posibil să existe genul ăsta de dezinformare pe care îl vedem clar în fața ochilor? Toate canalele rusești vorbesc despre exerciții în Ucraina, fac sondaje despre un președinte ireal, vorbesc despre cum ucrainenii se împușcă între ei și rușii sunt acolo să apere republicile. Iar Mihai Gâdea arată la Antena 3 imagini dintr-un joc video cu avioane și spune că de fapt sunt avioanele din Ucraina. Cum, dracului, există scursurile astea pe pământ și de ce există oameni care cred așa ceva?? Și când, naibii, o să ne fie mai bine și o să tragem toți la aceeași căruță?
Citesc tot ce îmi pică în mână. Îmi vine să plâng și să urlu în speranța proastă că s-ar deschide câțiva ochi. Îmi dau seama că suntem fucking alone in caz de ceva. Că cei care ar trebui să conducă țara sunt primii care ar fugi pe furiș. Și în timpul ăsta trebuie să mergem la muncă, să ne facem treaba, să ne luăm salariul cu care să ne plătim ratele crescute, facturile de 5 ori mai mari, taxele la statul care își lasă oamenii să ardă în spitale și cluburi, taxe letale. Timp în care e important să ai grijă și de sănătatea ta psihică în timp ce ajuți cum poți în jur pentru că sunt alții care nu au avut atâta noroc în viață ca tine.
Photo by Антон Дмитриев on Unsplash
Îmi pare tare rău că ai experimentat ce e hărțuirea. Din fericire, pentru mine, hărțuirea a ținut doar vreo 2-3 ani. Peste tot unde dădea de mine. La fel, am mers la poliție și mi s-a răspuns că pot să fac plângere, dar că nu mă ajută legea. Nu îi pot face nimic dacă nu mă amenință cu moartea. Deși omul ar fi putut afla relativ ușor unde stau. Am lăsat-o baltă. După o vreme a dispărut. Nu știu dacă mă mai menționează pe contul lui de Facebook, că nu mi-a mai zis nimeni nimic, așa cum era înainte. Dar este un sentiment groaznic.
Nu înțeleg de ce astfel de oameni nu sunt căutați la cap și apoi băgați pe treamaente, să se facă bine. Poate pentru că sunt suficiente persoane la fel că ei, care îi susțin și le confirmă că problema nu e la ei, ci la ceilalți?
Îmi pare rău și de anii tăi. Oricât e prea mult. Se întâmplă pentru că trăim într-o societate defectă care nu vrea să se facă bine. Și ăștia puțini care luptăm să facem ceva, să schimbăm ceva, suntem depășiți numeric și copleșiți de ceilalți.
I feel you…
Săru’mâna! Sper să vină vremuri mai bune în care să fac cu voi un trip frumos.
Ai numit-o bine empatie. Te-ai gandit ca zeii ne invidiaza, oricare ar fi ei, pentru ca suntem muritori?! Pentru ca traim orice clipa cu intensitate ca si cum ar fi ultima? Ca orice sentiment impartasit cu cineva iubit e o eliberare si o bucurie? Lumea este asa de milenii si va ramane asa mult dupa ce vom deveni praf in vant. Importanta e clipa si cum o simtim. R
I know. But it hurts a lot.
Rezonez cu toate întrebările pe care le-ai pus în acest text. Mi le pun și eu foarte des și partea cea mai dureroasă și grea de acceptat e faptul că nu văd un răpuns, o soluție în care să cred, care să mă entuziasmeze, să mă motiveze. Dacă nu te reprezintă narativul standard ești „cancelled” într-o clipă și văzut ca un fraier ciudat. Am obiceiul să spun că acel om e cel mai norocos care se potrivește cu tot ce este în jurul lui, deoarece pentru acea persoană totul e frumos și posibil. Cel care poate fără probleme să asculte muzica care „se ascultă” și care acceptă fără întrebări că „asta este, așa merg lucrurile”.