Care e treaba cu carnea de vită Americană?

Nu e niciun secret că sunt carnivoră. Mai puțin o lună pe an când organismul meu ia o pauză și atunci sunt pe fructe și legume all day. Am scris despre asta aici. Nu e niciun secret nici că fac parte din categoria oamenilor care trăiesc pentru a mânca și nu mănâcă pentru a trăi. Pentru mine, vorba reclamei – curcubeu pe cerul gurii – este fix bucuria pe care o simt papilele mele atunci când încerc o varietate de gusturi,când experimentez, când combin ingrediente complementare, când descopăr specificul bucătăriei fiecărei țări pe care o vizitez (Doamne, ce dor mi-e de călătorit!!), când trăiesc creativitatea din farfurie. Sincer, nu-mi imaginez să trec prin viață și să nu-mi doresc să mă bucur de frumusețile ei. Fie ele vizuale, culinare sau senzoriale.

Din nou, nu e niciun secret că acum două săptămâni am fost într-o campanie, cu o grămadă de bloggeri mișto, pentru vită Americană. Atât ei cât și eu, am răspuns ulterior la o serie de întrebări derivate din “care-i treaba cu vita Americană?”. Și pentru că după aproape o lună nebună am și eu un weekend liber, am zis că poate e de folos textul acesta.

În cazul în care nu ați încercat până acum o friptură de vită Americană, vă sfătuiesc din suflet să o faceți. O să vi se schimbe într-o secundă toată percepția pe care o aveați despre cum trebuie să arate și să se simtă o friptură. Unde mai pui că vita Americană este una dintre cele mai bune cărnuri de pe planeta asta (după Kobe, se știe). Gradul de marmorare este atât de mare, încât pentru un steak perfect nu ai nevoie decât de sare, piper și o tigaie încinsă. Asta legat de un insight foarte, foarte bun descoperit săptămânile trecute. Îmi spunea cineva că în momentul în care cumperi o carne de calitate inferioară și te trezești cu o talpă în tigaie ai impresia că TU nu te pricepi să gătești, mai ales dacă de fiecare dată când ai cumpărat vită a ieșit așa. Ei bine, atunci când cumperi o carne de calitate superioară nu ai nevoie decât de ingredientele amintite mai sus și încă vreo 6 minute pe foc pentru ca să iasă perfect. Deci it’s not you, it’s her. 

Recunosc că sunt foarte happy că am ocazia să recomand și să promovez produse super premium care pot schimba tot ce ai știut vreodată despre mâncare. Și m-a bucurat extraordinar un mesaj care spunea “Ești sigură că e vită? Că efectiv mi s-a topit în gură și n-am mâncat niciodată ceva de genul acesta.”

Partea mai puțin plăcută este că nu se găsește chiar pe toate drumurile. Să vă explic de ce. Uniunea Europeană are reguli mult mai stricte pentru produsele care vin de pe alte continente, decât pentru producătorii europeni. Iar pentru carnea de vită Americană există doar 18 producători acreditați să vândă în UE. 18 producători! Pentru o Europă întreagă. Pe lângă asta, Uniunea Europeană a limitat importurile de carne de vită Americană la 20.000 tone/ an (în 2019 limita era de 18.000 tone). Exact cum vă gândeați, aceste 20.000 tone pe an se împart în toată Europa. Unde, să nu uităm, consumul de carne de vită este de 15 kg pe cap de locuitor și suntem vreo 746 de milioane de locuitori. Cam asta e răspunsul la intreabarea “de ce nu găsim peste tot?”. Vă dați seama că România nu este deloc printre fruntași la comenzi, pentru că nu avem o putere atât de mare de cumpărare. În primul rând pentru că nu suntem foarte obișnuiți să facem diferența de calitate și în al doilea rând pentru că nu e chiar ieftină. Motiv pentru care cel mai des o găsim în restaurante de tip steakhouse și mai rar de cumpărat pentru acasă.

Recunosc că m-am lovit pe marele internet și de discuții agresive de genul “poluezi planeta când mănânci friptură americană”. Am răspuns puțin acolo, dar bag mâna în foc că discuția era pentru ceartă și nu pentru explicații. Este adevărat, poluăm planeta când mâncăm orice. La unele alimente mai mult, la altele mai puțin. Poluăm planeta când mâncăm vită. Nu doar americană, ci și românească (dacă asta era un argument pentru buy local). Și argentiniană, și japoneză, și vită nemțească și poloneză. La fel și când mâncăm avocado. La fel și când bem apă, pentru că, în caz că nu știați, apa este o resursă epuizabilă. La fel și când folosim pesticide pe legumele românești. La fel și când mâncăm un camembert sau un parmezan. La fel și când mergem cu mașina la muncă (mai și producem mașini) sau luăm avionul până în țările calde (mai și producem avioane). Problema e că, din păcate, nu se poate una fără cealaltă. Nu în totalitate. Atâția ani de evoluție și-au spus cuvântul și nu cred că ne întoarcem toți la mâncat alge. Mai ales când oamenii la început au fost vânători. Am simțit nevoia să scriu și asta pentru că deh, internetul este mare și este foarte posibil să se întoarcă comentatorii ăia care nu mă lasă să mănânc ce vreau și ce îmi place. Mai ales dacă nu-mi plătesc ei mâncarea. Cu ocazia asta tocmai mi-a venit ideea să scriu și cum incerc eu să-mi fac partea de bine pe lumea asta. Pentru că da, contează! We take some, we give some. Așa ar trebui să stea lucrurile.

Acum, ca să mă întorc la carnea de vită Americană, vreau să spun că oamenii ăștia au făcut o întreagă artă din ceea ce înseamnă calitate. Toate vitele crescute strict pentru carne provin din rase superioare (majoritarea din familia Angus). De acolo și diferența de gust, pentru că sunt crescute într-un anumit fel, hrănite într-un anumit fel, sunt safe (fără antibiotice sau alte prostii în ele) și chiar au acreditări de produs organic, plus trasabilitate. Ceea ce nu vezi la orice produs de pe piață. Adică pe eticheta vezi clar informații începând de la fermă, la abator și la comercializare.  

De asemenea, au făcut o întreagă artă și din porționare, având în total 29 de “cuts”. Asta pentru că fiecare porționare este perfectă pentru ceva anume, în funcție de textura cărnii. Ceea ce ne ajută pe noi să alegem bucata cea mai potrivită pentru ce vrem să gătim. Unele sunt potrivite pentru fripturile alea adevărate, unele pentru burgeri, unele pentru friptură marinată, unele pentru friptură înăbușită și alte pentru carne tocată (burger, chifteluțe, etc).

Recunosc că mi-a prins tare bine și ghidul cărnii de vită. Am aflat o grămadă de informații despre care habar nu aveam. Deh, înainte de pandemie pentru o friptură de genul acesta mergeam la restaurant, așa că nu mi-am bătut prea mult capul cu studiu aprofundat. Doar că pandemia mi-a schimbat obiceiurile și, începând să gătesc mai mult acasă, a trebuit să învăț o grămadă de lucruri ca să pot fi mândră de ce  puneam cu mâna mea în farfurie.

Am învățat să citesc o etichetă și să verific culoarea cărnii, am învățat cum se cumpără carnea de vită (se cumpără cu 30 de minute înainte de a ieși din magazin pentru a nu se încălzi), am învățat cum se depozitează (în frigider pe raftul cel mai de jos pentru o temperatură potrivită, pentru congelat în ambalajul original – maxim 2 săptămâni în congelator, pentru congelare pe termen mai lung – în folie de aluminium sau pungi de plastic din care scoateți cât mai mult aer).

Am învățat că-i musai să folosim carnea tocată în maxim două zile de la cumpărare. Am învățat că o tigaie prea mică împiedică rumenirea cărnii, iar o tigaie prea mare o gătește excesiv. Am învățat că materialele reactive (aluminium sau fontă) pot afecta culoarea și gustul cărnii atunci când gătim cu ingrediente acide (tomate, citrice sau vin). Am învățat să nu înfig niciodată furculița în friptură (ci să folosim crești pentru întors sau apucat) pentru că atunci când străpungem carnea se pierd aromele din lichid.

Am învățat o grămadă de lucruri din ghidul americanilor și sper din tot sufletul ca în câteva luni să îl poată avea gratuit oricine și-l dorește. Pentru că odată cu informarea vine și rezultatul. Și atunci când începi să te obișnuiești cu un rezultat bun, nu mai dai înapoi din punct de vedere al gustului.

Și, ca să răspund la cea mai stringentă întrebare “unde se găsește???”

Păi, dacă vrei să o mănânci acasă, momentan există doar două variante (de care știu eu și pentru care pot băga mâna în foc). La Metro – se găsesc porționarile prime (adică porționarile de top pe care le mâncăm și la restaurant). Partea mai puțin bună este că Metro vinde horeca, deci nu găsim o friptură, ci găsim o halcă. Deci varianta câștigătoare ar fi cumpărat pentru o familie numeroasă sau porționat acasă și pus la congelator. La Mega Image-urile mari (doar în București momentan) – varianta mușchi pentru barbeque sub brandul celor de la Meat Revolution (intrați la noi de câteva luni). Avantajul aici este că este deja feliată și ambalată.

Și varianta mâncat la restaurant. Unde poți merge la orice restaurant de genul steakhouse și poți căuta în meniu vită USA. Sincer, n-ar fi o idee rea să fac un text cu toate restaurantele în care se găsește. Problema e că nu le știu pe toate. Le știu pe cele pe care le-am frecventat eu gen – Vacamuuu, Steakhouse Marriott, Osho, Da beef, La Fattoria. Dar, dacă-mi dați niște ajutor și îmi spuneți pe unde ați mâncat o friptură Americană adevărată, promit să le înglobez într-un text.

Mai e cazul să spun cât de sănătoasă este? Hai că spun un pic. Începem cu fragedă, suculentă și ușoară (pentru că marmorarea se datorează grăsimii intramusculare). Este bogată în nutrienți și aminoacizi. Are colesterol redus. Dar ia că mai bine va uitați la poza de jos și vedeți toate avantajele. Poza e de aici, de pe site-ul internațional unde, dacă vreți, găsiți tone de informații.

Cam atât cred, că deja mai am puțin și scriu un manual întreg. Nu mă uitați cu un comentariu, sau mai bine un link, dacă ați mâncat pe undeva o friptană americană mișto, că poate dă Domnul să strâng o listă de restaurante mișto și facem bine pentru toată lumea. Ah, da, și dacă vreți rețete direct de la americani, click aici și vă minunați.