Influenceri, Key Opininion Leaders și doza de încredere.

Întrebase Marius Sescu pe câteva grupuri când a fost ultima oară când am achiziționat un produs promovat de o vedetă influencer și efectiv am stat să mă gândesc la asta. Cred că mi-am cumpărat un singur produs recomandat de niște “vedete” de pe Instagram, anul trecut. Niște suplimente pentru păr. Doar că am cumpărat produsul după ce am verificat dacă are feedback bun din partea comunității mele și din partea persoanelor în care am încredere. În schimb, când a fost să-mi aleg uscătorul de rufe (vizibil mai scump decât un supliment alimentar), nu am avut nevoie decât de 30 de minute de discuții cu o persoană de încredere.

De vreo 14 ani lucrez în media și, vorba aia, am văzut ceva publicitate. Totuși, nu de puține ori mi-au luat ochii reclame frumoase și am fost dezamăgită de produs. Bineînțeles că vom cumpăra în continuare produse pentru că avem nevoie de ele, ne îndeplinesc niște nevoi atât fizice cât și psihice și, mai ales, pentru că nu trăim în codru încât să gândim că publicitatea e rea și ne fură banii.

Nu îmi place sub nicio formă cuvântul influencer. În capul meu are o conotație negativă. Bine, nu-i vina cuvântului, săracul, e vina oamenilor care l-au dus pe culmile astea. Sunt atât de multe asocieri de branduri cu “vedete”, unele mai bune, altele mai proaste (asocierile, nu vedetele) încât ăsta e singurul content oferit de o parte din “ăia mari”.

Vizual și mie îmi place. Urmăresc vreo două-trei conturi de Instagram doar pentru faptul că sunt foarte vizuale. Nu mă regăsesc în 90% din contentul lor dar, vorba aceea, îmi bucură ochii. Oameni suntem și mai ales femei! În schimb, decizia de cumpărare vine întotdeauna de la persoane în care am încredere. Da, zilnic sunt bombardată cu idei, sugestii, produse de la săpunuri până la mașini și aș fi ipocrită să nu mă uit la ele. Dar întotdeauna decizia de cumpărare este influențată de persoane în care am încredere. Chit că ele au 100 de followeri sau 100k.

Mai e o chestie. Încrederea asta se construiește incredibil de greu și se pierde incredibil de ușor. Îți trebuie o coloană vertebrală foarte stabilă ca să nu o dai de gard în vremurile astea nebune. Așa cum spuneam, există conturi pe care le urmăresc pentru a-mi bucura ochii, dar nu mă influențează cu nimic. Și există conturi pe care le urmăresc pentru că suntem pe aceeași lungime de undă, avem personalități asemănătoare, mă inspiră fie că vorbim de rețete, vacanțe, etc, îmi dau idei, îmi dau informațîi. Concret, contribuie cu ceva la bunăstarea mea fizică și psihică. Motiv pentru care am ales să le dau încrederea mea.

Și mai e o chestie. Nu am încredere în persoanele (ca să nu zic influencerii) al căror content e doar publicitar. Fie el plătit, neplătit, barter, etc. Mi se pare canal de teleshopping și simt că îmi irosesc timp din viață. Către mine oamenii aceia nu vor vinde niciodată nimic. Sau dacă mi-au vândut indirect ceva interesant a fost pentru că am verificat înainte cu alții. Deci puterea de convingere a venit din altă parte, nu de la ei. De la oameni sinceri și direcți care au puterea și bunul simt de a spune lucrurilor pe nume. De bine când e cazul și de rău când trebuie. Argumentat, nu din lipsă de ocupație sau chef de scandal.

Cred că în asta stă nu numai coloana vertebrală, ci și credibilitatea. Când totul e roz cu sclipici și floricele, când totul e superb și mirobolant, când orice produs este extraordinar, când fiecare chestie arătată pe story este o revelație care îți schimbă viața, când nimic n-are niciun defect/ problemă/ minus, atunci eu cred că toate au.

De asemenea, nu am încredere în oameni care nu promovează un produs bun fără să fie plătiți. Pentru mine asta înseamnă că nu vrei să dai un lucru folositor mai departe către comunitatea ta. Vrei să dai doar promo. Deci again, nu pot să am încredere. Trebuie să fii un specimen aparte să recomanzi ceva doar pe baza de plată. Râdeam cu niște oameni din bula mea că la câte cărți, lenjerii de pat și soupmakere de la Tefal am vândut în ultimul an, puteam să fac un ban cinstit. N-am făcut, că nu eram în campanie. Ideea mea era să dau mai departe produse mișto pe care le-am descoperit, vorba aia, pe banii mei. Și mai și tag-uiesc de multe ori brandul. E un fel de laudă, gen “bre, ce produs mișto aveți, mă bucur de el și poate ajută și pe alții.”

Altă fază cu neîncrederea vine din asocierea brandului. Eu, om simplu, care trăiește din salariu nu din blog, mă uit cam pe toate canalele de comunicare și socializare. Bineînțeles că încrederea e foarte drămuită. Mă bufnește râsul și mă minunez când văd vedete fără permis promovând mașini (nici nu vreau să mă gândesc ce o fi fost în capul agenției), mă închin când văd persoane care promovează produse pe care nu le-au folosit sau nu le-ar folosi în viața lor (pentru că cash-ul e fizic, credibilitatea nu) și rămân șocată când văd promo pe produse pe care fix persoana aia nu și le permite. Recunosc că mai am momente când stau cu insta sau fb deschise și strig la o poză “băiiiii, te faci de râs tare!!!”. Chiar mi-am adus aminte într-o discuție zilele trecute de o tipă (am cunoscut-o acum vreo 10 ani, dar nu eram pe aceeași lungime de undă) care și-a făcut credit să-și cumpere Rolex ca să “dea bine”. M-am șocat atunci, mă șochez și în ziua de azi. Cât de fudul să fii să faci asta? Să vrei, să pari, să nu-ți permiți, dar să fii dispus să mori de foame pentru aparențe?

Treaba asta cu întinsul cât îți ajunge plapuma nu e pentru toată lumea. Și nu înțeleg de ce. Bănuiesc că o fi greu să-și vadă lungul nasului. Nu știu. Râdeam ieri cu cineva pe privat discutând de o plită cu hotă încorporată, minune despre a cărei existență habar nu aveam. Ulterior am aflat de ce nu știam. Pentru că prețul varia între 6.000 de lei și 16.000 de lei. Îmi trimisese linkul cu așa naturalețe, de m-a bunit râsul. I-am zis că mai am foarte mult de muncit în viața asta să-mi permit o plită de 16.000 lei. Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că o să am vreodată.

La fel, râdeam cu un vecin ieri după postarea în care ceream recomandări de bucătării, că mi i-a recomandat pe unii care lucrează mișto și era vreo 7000 de euro bucătăria lui. Dar lucrează foarte mișto!!!! Și acolo m-a bufnit râsul. Bre, tu ce salariu crezi că am să-mi permit o bucătărie de banii ăia? Că n-am nici moșteniri și nici oameni care să arunce cu bani în mine. O plătesc din salariu. Și chiar dacă era o recomandare mișto de la cineva cunoscut, dacă nu mi-am permis am spus și am trecut mai departe.

De aia spuneam. Una e influensăreala și alta e vânzarea. Și nu există decât un numitor comun. Încrederea. Încrederea pe care o are comunitatea în tine. Încrederea pentru care trebuie să muncești, că nu vine din cer. Încrederea că eu, care îți văd contentul, nu-mi voi lua țeapă cu ceva recomandat de tine, nu-mi voi cheltui banii aiurea, nu voi pierde timp și bani fiind parte a comunității tale.

Cumva, mi se pare că e un avantaj pentru creatorii și de conținut și KOLs cu comunități mici (chiar dacă sunt prea puține agenții și prea puțini clienți care văd asta). Trebuie să existe și uscături ca să îi apreciezi pe ăia ok, nu? 

Ah, da, și mai spun un secret. În momentul în care faceți research, rămâneți informați, vă vedeți lungul nasului și nu vă întindeți mai mult decât vă e plapuma pentru rolexuri, yachturi și alte minunății văzute pe Instagram, o să fie super ușor de dat seama unde să vă plasați încrederea.

Foto: Pexels.com