Câteodată e de ajuns să fim recunoscători!

Râdeam aseară cu lumea de pe Instagram la mesajele primite la una din stories. Am pus un story cu mașina de spălat vase în care scriam că îi mulțumesc de fiecare dată când spală vasele. Și am primit o grămadă de mesaje de la gagici care fac același lucru. Și mi-am dat seama că asta e una din micile bucurii, din micile gesturi, din micile cuvinte pe care le spunem în glumă, dar substratul e mult mai important. Substratul e acela de recunoștință. Așa că am zis să fac o listă pe care să o las la vedere cu toate cele care mă fac să fiu recunoscătoare. 

Sunt recunoscătoare pentru mașina de spălat vase. Serios, chiar îi mulțumesc de fiecare dată că face treaba asta în locul meu. Vorba aia, dacă vorbim cu animalele de companie sau cu florile, de ce nu am vorbi și cu mașina de spălat vase? Mai sunt o grămadă de invenții pe care le iubesc pentru că îmi ușurează viața, dar cu mașina de spălat vase am o relație bazată pe dragoste la prima vedere. Tot din categoria asta, mașina de spălat rufe și uscătorul de rufe. Daruri de la Dumnezeu! (Vorba vine. Le-am plătit.) Și acum îmi aduc aminte de perioada facultății, de când stăteam cu chirie într-un loc în care, normal, nu aveam mașină de spălat rufe și mă simțeam ca și cum spăl rufele la râu. În lighean sau în cadă. Băi, și cum mă făceam fleașcă după ce încercam să storc halatul de baie și să îl pun pe balcon, pe sârmă. Valuri curgeau până reușeam să îl întind pe sârma aia ce era mai înaltă că mine. Concluzia? Sunt absolut recunoscătoare pentru fiecare lucru din casa asta care îmi ușurează munca și viața. Că am văzut cum e fără și nu mai vreau. 

Sunt recunoscătoare pentru cei mai minunați prieteni. Prietenii sunt familia pe care ne-o alegem singuri. Și sunt super fericită că am așa oameni lângă mine. Mai buni, mai calzi, mai nebuni, mai realiști, mai logici, mai relaxați, mai talentați, mai creativi, mai săritori, mai înțelegători, mai duși cu capul, mai glumeți, mai tipicari. Sărbătorile astea s-au tot spus lucruri. Ne-am tot spus lucruri. Ne-am făcut declarații. Ne-am îmbrățișat. Ne-am înțeles unii pe alții. Ne-am și spus ofurile. Ne-am mai și săturat. Ne-am mai și băgat picioarele. Am mai și plâns. Și mi se pare absolut senzațional să am oamenii ăștia lângă mine. Și că putem fi în toate felurile între noi. Și că ne ascultăm. Și că ne înțelegem. Și că ne descărcăm. Și că ne iubim. Și că ne gândim unii la alții. Și că ne lăsăm și spațiu dacă avem nevoie. Le-am mai spus și lor, am mai și scris despre asta, dar nu mă satur să o spun. Sunt atât de recunoscătoare pentru prietenii mei și mi se pare că ei sunt oamenii fără de care nu eram unde sunt astăzi.

Sunt recunoscătoare că am un job pe care îl ador și un acoperiș deasupra capului, că nu am grija zilei de mâine, că pot să îmi fac planuri, că pot să donez pentru alții în loc să doneze alții pentru mine, că am speranță și vise pentru care muncesc să le îndeplinesc, că am reușit să fug în câteva vacanțe anul trecut (prima aici, a doua aici, a treia – urmează că am fost o lepră și nu am scris nimic), sunt recunoscătoare că încă mai am lucruri de învățat, povești de ascultat și nopți de dormit. Sunt recunoscătoare că mai am familie, chiar dacă nu avem noi o relație atât de apropiată pe cât mi-aș dori (nu săriți în sus dacă vedeți asta că așa e, am stabilit că lucrăm mai bine de acum înainte, nu?), chiar dacă pandemia sau boala au luat oameni de lângă noi.

Câteodată sunt recunoscătoare inclusiv că m-am născut în România unde măcar nu se întâmplă atrocitățile din alte țări. Și că am apă caldă. Și căldură. Că am avut acces la educație. Că m-am ținut de muncă. Că am putut să-mi comand un burger când am fost în spital vara trecută și nu a trebuit să mănânc mâncarea de acolo. Că am un laptop pe care pot să scriu textul asta și că există oameni care îl citesc. 

Sunt recunoscătoare că n-am murit. Nu râdeți, că era să rămâneți fără mine. Știți studiile alea în care se vorbește despre cum mor unii ca proștii în accidente stupide în casă? Ei, ia ghiciți cine și-a făcut un gomaj la tălpi și apoi a alunecat în cadă de a dat cu capul de faianță acum câteva zile? Well, vă zic. După ce mi-am revenit din șoc așa fericită și recunoscătoare am fost că nu mi-am lăsat creierii prin baie de mi se pare că deja e un an bun și superb în care nu ar trebui să-mi doresc nimic altceva decât să nu mor. Well, după cum am stabilit cu bff, bătrânețea începe cu un covoraș de baie, voltaren și un pahar de prosecco. 

Serios, cred că ar trebui să fim recunoscători mai des. Nu zic că nu suntem. Dar cred că încă nu suntem destul de conștienți că avem mai mult decât alții. Într-adevăr, avem și mai puțin. Dar hai să vedem mai multul! Nu mai știu momentul exact în care am devenit mai liniștită și împăcată. Dar sunt sigură că a fost momentul în care am început să fiu recunoscătoare atât pentru lucrurile fizice, psihice, cât și pentru oamenii din jur. Da, cred că de acolo vine liniștea. Din recunoștință. Și cu cât ai mai multă, cu aia primești mai mult. 

Also, în caz că vă întrebați dacă am citit Osho de curând, să știți că nu. Am mâncat un ecler. 

Tu pentru ce ești recunoscător?

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash