Cars&Roads by Michelin – Via Transilvanica

În turul ăsta am fost 20 de oameni. Diferiți. Fiecare a văzut lucrurile în felul său, le-a simțit în felul său, le-a apreciat în stilul propriu și s-a entuziasmat de diverse experiențe. Exceptând întreaga experiență în care am testat cele mai noi SUV-uri de pe piață, fiecăruia dintre noi i-a rămas ceva în suflet – fie că a pornit probabil ultimul ARO IMS din țară, fie că a primit statut de fotograf la un meci de handbal feminin din Liga 1, fie că a mâncat ceva pentru prima dată, sau că a băut prosecco în jacuzzi la miezul nopții, admirand lacul de la poalele munților.

Pentru mine, momentul de goose bumps a fost Via Transilvanica.

Ziua 8 din Cars&Roads a fost o supriză pusă la cale de cei de la Autonom. Așa am ajuns la Tășuleasa Social, asociația înființată acum mulți ani de frații Ușeriu – Tibi și Alin – locul din care izvorăsc atât de multe proiecte de voluntariat de mi s-a răscolit suflețelul. Cine mă cunoaște știe că dacă aș putea să mă împart fizic și financiar la toate cauzele din țara asta, aș face-o bucuroasă.

Pe scurt, vreau să vă spun și de proiectele de acolo, pentru că noi am întrebat ce făceau ei înainte de Via Transilvanica. Și avem așa:

Camionul de Crăciun – prin care asociația, împreună cu un partener din Germania, oferă câte un cadou de Crăciun fiecărui copil și adolescent din județele Transilvaniei, înscris la o formă de învățământ. Au început cu copiii din familii mai puțin norocoase și au ajuns să includă toți copiii din școli.

Ziua bună a voluntarilor mici – a venit după 15 ediții de “Camionul de Crăciun” în care copiii din proiect au fost educați să dea ceva înapoi comunității. Adică cei mici s-au organizat și au făcut curățenie în curțile școlilor, au pictat pereții, au creat obiecte din materiale reciclate, au plantat flori, au plantat copaci, au organizat spectacole de dans pentru comunitate sau au făcut prăjituri. Practic, totul s-a transformat într-un cerc (ne)vicios în care toată lumea primește și toată lumea dă mai departe câte ceva. De unde și zicala “Dar din dar se face Rai”.

Pădurea Transilvania – unde 1500 de oameni au plantat în câteva ore 10 hectare de pădure. Asta în 2014. Și de atunci tot impăduresc.

Pădurea Pedagogică – un fel de sală de clasă, dar afară. Unde copiii învață, ghidați, despre tot ce se află în natură și despre cum să respecte mediul înconjurător. 9000 de copii au beneficiat de tururi ghidate în ultimii 10 ani. O alternativă perfectă la educația tradițională, una în care să înveți de drag, să înveți cu interes și cu respect pentru ceea ce te înconjoară.

Școala de mers pe munte – unde obiectivul a fost instruirea persoanelor dornice de un stil de viață sănătos și activ, prin dobândirea cunoștințelor necesare mersului pe munte. Și apoi punerea în practică. Toate drumețiile și cursurile au fost făcute de salvamonti voluntari.

Via Transilvanica.

Dar mai bine va povestesc de ce m-a atins pe mine la suflețel ziua asta. Acum vreo 10 ani eram în Maroc. A fost prima mea ieșire din Europa. Toți prietenii mi-au zis că nu am ce cauta acolo, că eu sunt mai pe finesse așa, că îmi plac condițiile, apa caldă și curățenia. Și am plecat, totuși, cu o gașcă de oameni (necunoscuți) de pe fb, știți voi, sunt destui care fac trip-uri din astea de grup. A fost cea mai minunată și cu feeling vacanță pe care o avusesem vreodată și bătea de departe toate marile capitale unde lumea se uită pe sub sprânceană și ține degețelul ridicat când bea un pahar cu apă. A fost o vacanță reală. Și eu am nevoie de real. Da, am nevoie și de apă caldă, dar înainte de toate am nevoie de real și de feeling.

Am cunoscut în acel grup oameni atât de diferiți, dar atât de mișto în felul propriu, încât cu jumătate dintre ei mai țin legătura și astăzi. Ei bine, în grup era o doamnă din Cluj, Iudita Pelea, foarte, foarte simpatică și straight forward (așa ca mine, deh). Care făcuse El Camino. Atunci am auzit prima dată despre el. Și nu doar că făcuse El Camino, ci a scris și o carte despre experiența asta. Am ascultat atât de fascinată poveștile ei, încât în momentul în care am aterizat, mi-am comandat cartea. Și așa a încolțit gândul de “what if”. După niște ani, Veronica Soare, cu care nu mai știu cum m-am împrietenit pe facebook, a plecat în aceeași călătorie și i-am urmărit fiecare mișcare. Și am trăit-o ca și când ar fi fost a mea. Și iar s-a trezit visul. Problema cu visele e că ele se întâmplă la momentul potrivit. Iar momentul ăsta nu a apărut până acum pentru mine. Pentru că full time job, responsabilități și alte chestii de oameni cu program, care nu prea au cum să-și ia câteva luni sabatice.

Ei bine, și așa am ajuns la Via Transilvanica. Despre care mai auzisem și văzusem câte ceva în postările anumitor oameni pe care îi urmăresc. Dar nu am înțeles niciodată exact ce este această Via Transilvanica. Și pentru că toate se întâmplă la momentul potrivit, am avut ocazia să aflu asta direct de la oamenii de la Tășuleasa Social – Ștefan Inchim, Tibi Ușeriu și Alin Ușeriu.

Via Transilvanica este El Camino-ul nostru. Este un proiect care a fost gata în cinci ani. Este un traseu de lungă distanță care străbate țara de la Putna la Drobeta Turnu-Severin și are 1400 km. Este drumul care unește. Te unește pe tine de tine și de alți oameni. Este un drum lung și curajos care te pune la încercare, care te face să te cunoșți pe tine și limitele tale, este drumul care îți arată țara în care trăiești, dealurile și munții, comunitățile și istoria. Este un traseu care se poate face pe jos, cu bicicleta sau, și nu vă așteptați la asta, călare. Este un drum pe care pleci singur sau cu prietenii, cu rucsacul în spate și trebuie să atingi cele 20 de borne pe zi ( adică 20 și ceva de km zilnic) ca să poți ajunge să dormi în cea mai apropiată localitate/sat/etc. Eu cred că este un drum care te învață pe tine despre tine. Cine ești, ce vrei, ce nevoi sau dorințe ai, care îți sunt limitele, cât trebuie să mai poți și cum să te organizezi.

Partea superbă a acestui drum e că, fiind “acasă” și nu în depărtări, nu e necesar și oligatoriu să îl faci dintr-o bucată. Adică îți trebuie minim două luni să mergi pe jos 1400 km. Așa că am pus înapoi în sertar visul El Camino (vine el când o vrea) și l-am deschis pe pe cel cu Via Transilvanica. Pentru că știu sigur că două luni nu am cum să plec din post, dar o săptămână cu 100-120 de km pot să fur. Bine, km ăștia îi fac și în vacanțe, dar aici e clar altceva pentru că traseul are diferite grade de dificutate și nici nu ai un “non-stop” pe toate drumurile să-ți iei o apă dacă s-a încălzit cea din rucsac. Deci necesită skills and planning.

În fine, ați înțeles voi, că m-am luat cu scrisul și era să iasă o carte. Mai las și poze făcute pe Via Transilvanica. Unde am făcut cam 5 km simbolici.

“Ușor poate oricine!”